Contra-Zeitgeist (partea a 3-a)

Am văzut recent filmul Zeitgeist. Marele, celebrul şi aclamatul. Cronologic, s-a întâmplat de aşa natură încât am văzut mai întâi partea a treia, la care o să mă refer acum. Părea a fi un film de sine stătător, aşa că am crezut că este vorba despre trei Zeitgeist-uri şi că eu l-am văzut pe al treilea. Mai văzusem mai demult secvenţe şi era ceva cu 11 septembrie, iar în ce am văzut eu nu apărea nici un 11 septembrie. Am aflat apoi că eu am văzut partea a treia din filmul propriu-zis, care este în fapt al doilea. Ca să definesc clar termenii:
- American Zeitgeist (2006), despre 11 septembrie, războiul împotriva terorismului şi religie;
- Zeitgeist - the Movie (2007), filmul "original", în trei părţi, prima despre religie, a doua despre 11 septembrie şi războiul împotriva terorismului şi a treia despre Fed, bani, dolar, finanţe mondiale, crize financiare, guvern mondial. Da, toate bălăriile în aceeaşi parte.
- Zeitgeist: Addendum (2008), "la cererea publicului" s-a oferit şi o sechelă, de data asta în patru părţi. Prima despre bani şi credite, a doua este un interviu cu un tip care era omul prin care CIA corupea sau finanţa nişte guverne, a treia despre "Proiectul Venus", mai exact planul unui (alt) tip care vrea să salveze omenirea eliminând banii şi readucând-o la trocul de acum mii de ani ("economie bazată pe resurse") şi partea a patra despre cum merg lucrurile în SUA, din punct de vedere social.
Deşi nu mi-a plăcut aproape deloc, nu mă sfiesc să spun că site-ul de unde se pot accesa cele două este www.zeitgeistmovie.com, de acolo sunt linkuri (cu selectarea subtitrării în română) către ambele filme, Zeitgesit - The Movie şi Zeitgeist: Addendum. N-am chef să mai îmi fac timp şi pentru celălalt, aşa că nu am stat să-l caut. Nu vreau nici să pun aici video, nici măcar partea a 3-a. N-am chef să încarc aiurea site-ul. Cine vrea să le vadă, să clicheze pe linkuri.

După ce am văzut grozăvia de parte a treia din Zeitgeist, m-am gândit că ar fi bine să văd tot, ca să am o părere clară. Puteau foarte bine să fie trei documentare total separate, aşa de diferitel sunt temele. În primul rând trebuie notat faptul că se adresează publicului american, care consideră că Lumea (intenţionat cu "L" mare, în sensul de toată planeta asta) este SUA, iar restul lumii este complet altceva, undeva departe, la mama dracului cu care noi, americanii, nu avem treaba. În al doilea rând, discursul este bazat pe a demonstra nişte chestii pe care producătorii le consideră adevărate. Ipoteza este clară, efectul este ceea ce vedem în jurul nostru, numai că toată argumentaţia se bazează pe o presupunere. La fiecare demonstraţie am văzut că s-a trecut mult prea uşor peste dovadă, sau peste argument, şi dezvoltându-se foarte mult ceea ce cred realizatorii că s-a întâmplat ca urmare a ceea ce ţi s-a zis în treacăt. Adică, la un moment dat, am şi zis "Ceee?" şi am dat înapoi, să văd cu a ajuns omul la concluzia respectivă. Nici un argument clar. Doar că presupunând că X este aşa, atunci ia uite ce a putut să se întâmple, după care a urmat o nenorocire care a dus la un căcat. Toată demonstraţia nu stătea în picioare decât dacă presupunerea cea dintâi era pe bune. Şi cum a fost menţiontă en passant, nu au putut să cred ceea ce am văzut în documentar.
Culmea e că am mai văzut oameni din ăştia, chiar la muncă. Mătură cu tine pe jos sau demonstrează cât de tari sunt ei, vor să penalizeze pe unul şi altul, totul bazându-se pe o presupunere forţată aruncată în discuţie aşa în treacăt, ciupită puţin şi înflorită la maxim. Dar imediat ce audienţa a înghiţit-o nemestecată şi nimeni nu a pus reflectorul pe ea să vadă cât de solidă este, totul merge înainte.

Să intru în subiect
Destul cu introducerea. Tema principală este faptul că banii sunt o invenţie creată de nişte băieţi care vor să stăpânească lumea. Şi nu oricum, să ne înrobească pe noi toţi. Şi băieţii ăştia complotează de zeci (poate sute) de ani, din tată în fiu. Ei sunt "marii bancheri mondiali", şefii "cartelelor bancare mondiale" şi din partea altor organizaţii ultra-secrete mondiale care au trasat totul la nişte întâlniri ultra-secrete. În primul rând, dacă totul e aşa un mare secret, de unde au aflat producătorii? Mister. În al doilea rând, de unde să ştiu că premisele servite în documentar sunt reale? Adică, oamenii ăia chiar au zis chestiile alea în acea ultra-secretă întâlnire dintr-o locaţie ultra-secretă la care au participat numai ei şi au jurat (aşa spune naratorul) să nu dezvăluie ce au discutat acolo? Dovezi - zero. Seamănă foarte mult cu presa puterii din România de la începutul anilor 1990. Membrii şi acţiunile opoziţiei reprezentau ceva malefic, totul bazându-se pe ceva ce s-a menţionat în grabă. Mult-stimatele doamne Corina Drăgotescu şi Lelia Munteanu erau experte în 1990 (culmea absurdului a fost atinsă în materialele din ziarele apărute în 15 şi 16 iunie 1990) în manipulări de genul ăsta, fără dovezi, fără imagini clare, doar poveşti.

Revenind. Sunt destul de multe idei care m-au mirat la maxim în bucucaşa parte a treia. Nu le mai ştiu chiar pe toate, doar pe cele mai ciudate. Una este aceea că banca naţională a unei ţări împrumută guvernul cu bani, pe care ea îi tipăreşte după bunul plac. Împrumutul ar fi cu dobândă, pe care guvernul o plăteşte cu bani pe care tot banca naţională îi tipăreşte. Şi tot aşa, lucru ce creează o spirală care duce la... sclavie. De unde până unde banca naţională împrumută? Nespecificat. Dacă spirala chiar era aşa, ori se ducea la infinit cu multiple zerouri, ori se spărgea buba în 5-10 ani. Eh nu, realizatorul a găsit soluţia: se plăteşte prin inflaţie. Bine, şi când e deflaţie? Acest cuvânt nu apare în tot documentarul. Într-o ţară în care nu s-a dat drumul la tiparniţa de bani complet aiurea (România 1982-1989 şi 1991-1995), ideea de inflaţie sperie pe alte considerente.

Ideea generală este cea cu stăpânirea lumii prin bani, la care se lucrează de decenii. Problema este că publicul-ţintă nu a văzut comunismul pe viu. În anii 1950, în ţările ocupate de URSS din Europa de Est s-au instaurat regimuri comuniste care stăpâneau la propriu ţările respective. O mână de oameni avea totul în... mână. În doar câţiva ani. Fără muncă de zeci de ani de convingere. Iar în anii ăia oamenii văzuseră capitalismul din plin, nu ca în 1990. Dovada există, deschide orice carte de istorie. Nu e nevoie ca nişte băieţi să se schimbe de la o generaţie la alta şi să umble cu instrumente atât de fine, iar tranziţia spre acea situaţie să fie atât de lină, practic inobservabilă de la un deceniu la altul. Prin ochii americanului de rând, e groasă.

Teama de abstract
Încă din cele mai vechi timpuri, oamenii au fost foarte siguri pe lucrurile materiale şi foarte speriaţi de abstract. De necunoscutul pe care îl reprezintă ceea ce se poate face cu acel obiect sau motorul care face să meargă înainte ceva ce nu pot controla. Explicaţiile care nu se văd. Cum cresc culturile? Ceva abstract. Este sigur un zeu care se ocupă de asta. Avem recoltă proastă, zeul s-a supărat. Cum îl îmbunăm? Îi aducem ofrande. Dar, să fim atenţi pe viitor, că zeul poate fi şi rău şi uite ce ne poate face. Astăzi ştim că totul este biologic.
În evul mediu se credea că orice fel de bubă îţi apare pe corp reprezintă un diavol, care te stăpâneşte şi vrea pe acolo să iasă afară. Clerul chiar credea că poate vindeca oamenii de boli făcând slujbe, rugăciuni, mătănii, sfinţiri şi alte operaţiuni asemănătoare. Astăzi ştim că totul ţine de medicină. Aşa au fost omorâte femei nevinovate pentru că au mâncat ceva stricat şi le-a ieşit o urticarie sau au avut alergie la ceva. Clasificate drept "vrăjitoare", erau inspectate de inchizitori care le găseau pe corp "urmele diavolului".
Oamenii au interpretat greşit şi s-au speriat de-a lungul timpului de multe chestii. Acele superstiţii ne stârnesc râsul acum, pentru că ştim explicaţiile. Se credea că fotografia îţi fură sufletul. Că visele prevestesc viitorul. Că avioanele experimentale sunt nave extraterestre. Că dacă îţi scremi mintea gândindu-te la o persoană şi la un anumit mesaj, prin "telepatie" persoana chiar o să primească mesajul. Şi câte şi mai câte. Am trăit să văd un dobitoc speriat de un e-mail cu subiectul "anthrax", pe motiv că dacă îl deschide o să fie contaminat prin "radiaţiile monitorului".

Banul. În istoria omenirii conceptul este încă de dată recentă. Noţiunea este abstractă, moneda sau bancnota reprezentând o valoare, care este o idee. Ceva abstract. Ceva pe care oamenii nu pot defini foarte clar. De unde vin banii? De ce au aceste valori? De ce se ajunge la inflaţie, iar banii mulţi de ieri nu mai valorează nimic azi? Cu 4 lei, în 1989 luai o pâine, iar în 1999 nici nu mai contau. Pentru mulţi este o necunoscută. Ceea ce sperie.
Totul are o explicaţie, totul este logic. Sunt nişte mecanisme financiare care se predau în facultăţi de profil. Dar acum e criză, iar oamenii sunt speriaţi. Nu ştiu de ce, nu ştiu ce se întâmplă cu banii şi asta îi sperie. Banul este ceva abstract, aşa că rezolvarea trebuie să fie ceva la fel de abstract şi de rău: o conspiraţie globală. Care ce vrea? Să conducă lumea. Cine mai vroia să conducă lumea? Televiziunea. Coca Cola. McDonald's. Microsoft. Acum a venit rândul băncilor.
Oamenii asociază valoarea cu imaginile de pe bancnote sau mini-basorelieful monedelor. Un experiment psihologic ar fi bancnote cu aceleaşi desene, dar cu alte valori. Oamenii asociază valori anumitor obiecte. Valori pe care le traduc în bani. Asta e fundamentul comerţului, al schimbului. Nu poţi schimba trei ouă pe o pâine dacă nu ai un sistem de valori. Ok, dar dacă nu găseşti un om care să vrea trei ouă, dar vrea să scape de o pâine? Se converteşte valoarea celor trei ouă în bani. În fond, nu-i dai trei ouă, ci valoarea pe care o reprezintă. Astfel, dacă îi dai bani, el îşi poate lua cu acei bani cele două roşii de care avea nevoie. Nu să caute de nebun un om care să-i dea pe cele trei ouă primite de la tine, cele două roşii de care are nevoie. Dispariţia banilor ar da totul peste cap. S-a încercat în URSS la începutul anilor '20, avea Lenin un proiect care a fost un eşec total.
Ca să nu mai vorbim de reprezentările non-valorice ale valorilor băneşti. Cecurile, cardurile, obligaţiunile, alte şi alte simboluri financiare. Cardul este o noţiune şi abstractă, deoarece nu arată dimensiunea banilor. Poţi avea oricât în cont. Oamenii nu ştiu, când plătesc nu mai văd - la propriu - valoarea pe care o dau, aşa cum se întâmplă atunci când plătesc cash. Plătesc chiar în abstract, o valoare de X din totalul de Y din cont, care cont nu mai este un cufăr ca pe vremuri ci tot o reprezentare abstractă. Ca să nu mai vorbim de cardul de credit, pentru care a fost totuşi nevoie de o reprezentare mai adecvată a sumelor mari, prin culori asemănătoare metalelor preţioase (gold, platinum), pentru ca subconştientul oamenilor să poată face o diferenţă între statutul social şi puterea financiară a straturilor din care aparţin doi posesori a două carduri de culori diferite.
Astfel de noţiuni abstracte sperie. Oamenii nu deţin controlul. Altcineva. Vinovaţii nu mai sunt zei, diavoli, extratereştii, ci mega-conspiraţii mondiale ultra-secrete.

Creditul
Cum era lumea când nu era credit? Se dezvolta greu. Vor băncile să ne transforme în sclavi? Păi sclavi şi iobagi existau înainte de credit. Multe chestii nu se pot face sau cumpăra decât cu bani mulţi. Cum "mult" este un termen relativ, să zicem că bani mulţi... ceea ce înseamnă pentru tine bani mulţi. Pentru un pakistanez, 1.000 euro. Pentru un român, 10.000 euro. Pentru Dinu Patriciu, un milion de euro. Pentru Bill Gates, un miliard de euro.
Cum obţii lucrul respectiv? Dacă îl cumperi. Cum îl cumperi dacă nu ţi-l permiţi? Strângi bani. Într-o societate fără credite bancare pentru persoane fizice. Sau iei un credit. Nu ai banii, dar primeşti obiectul şi plăteşti în rate după. Fiind un serviciu, trebuie să-l plăteşti. Aia e dobânda.
Băncile vând bani. Pentru unii e greu de înţeles. Banii sunt o marfă pentru bancă. Banca îţi vinde 1.000 de euro pentru 200 de euro, să zicem. Tu nu-i dai banii înapoi, tu-i dai marfa înapoi, plus BANII cu care ai cumpărat-o. Plăteşti chirie pe banii respectivi, apoi îi dai înapoi. Dacă ai răbdare, strângi bani. Sigur că, până ai strâns banii, apare un model mai nou de maşină. După 7 ani, constaţi că tu ai o maşină nouă, pe care ai dat 10.000 euro, în timp ce amicul care a făcut credit are o maşină model vechi, uzată, pe care a dat în timp circa 14.000 euro. Corect! Dar până atunci, tipul a avut o maşină, iar tu nu. Dacă este doar ideea de a avea, e una. Dacă este vorba de o afacere, este altceva. :)

Necesitatea construirii pe credit
De exemplu, nu ai bani. Începi o afacere de la zero, iei credit pentru start-up. În timp, faci bani, dai banii înapoi, plus dobândă. Vrei să te dezvolţi. Aştepţi până strângi bani sau faic un credit? Dacă totul merge, faci bani şi achiţi creditul, totul este ok. Afacerea poate să nu meargă. Şi pierzi bani. Ai de plătit la bancă datoria, pentru că de acolo ai luat banii. Sau, ai pierdut nişte bani pe care i-ai strâns în timp. De pierdut, tot ai pierdut. Puteai pierde şi lunând credit şi strângând bani. Creditarea nu-ţi garantează succesul.

Creditul îţi conferă avantajul de a începe demersul respectiv sau de a achiziţiona obiectul respectiv mai rapid. Fără credit, stai şi aştepţi până strângi banii. În plus, creditul te disciplinează, deoarece poţi plăti penalităţi sau poţi pierde garanţia (dacă există). Când strângi tu banii, poţi să nu pui mereu aceeaşi sumă deoparte, poţi să nu mai pui deloc, poţi - mai rău - intra în banii strânşi pentru ceva anume din varii motive. Uneori din frustrarea că momentul achiziţionării obiectului sau a dezvoltării afacerii întârzie.

Sigur, pentru unii creditul pe termen lung prezintă riscuri. Dacă rămân fără serviciu şi nu mai pot plăti? Eh, asta este partea de pierdere. Dezavantajul. Avantajul a fost că ai luat obiectul mai devreme. Nu poţi câştiga mereu. Este un risc. Iei credit, te muţi în casă nouă acum. Strângi bani, te muţi în casă nouă peste 30 de ani. De faci? Iei credit pe 30 de ani? Dar dacă rămâi fără serviciu? Hmm, mai bine nu iei, strângi bani. Dacă rămâi fără serviciu, nu numai că nu eşti penalizat, dar poţi chiar să intri în banii strânşi deoparte! Aşa spun unii. Şi au dreptate. Nu se întrabă deloc ce se întâmplă dacă timp de 30 de ani nu te dă nimeni afară. Peste 30 de ani, vor constata că nu au strâns bani, tu ai casă, ei nu au. Şi devin invidioşi... Ei vor doar lucruri 100% sigure. Nu vor să audă de pierdere. Nu cumpără acţiuni pe bursă, pentru că există riscul să scadă. Dacă o să cumpere, se vor revolta atunci când vor scădea. De regulă, nu au cultură financiară, altfel ştiau ce înseamnă riscul şi faptul că a pierde este ceva normal. Cel mai rău este faptul că ei nu ştiu că risc zero înseamnă profit minim. Indiferent ce reprezintă acel profit.

Finally
În concluzie, filmul se bazează pe teama americanului de rând legată de noţiuni abstracte. Banii. Astfel, nimeni nu mai stă să vadă dacă premisele sunt corecte şi motivele sunt justificabile. Poveşti care te sperie sunt înghiţite nemestecate. Filmul nu prezintă adevărul absolut. Ci doar ceea ce înţeleg unii prin "adevăr". Adevărul lor. Se poate ca adevărul lor să corespundă cu al tău, sau filmul să te ungă la suflet şi să crezi că ai găsit "răspunsurile". Nu uita că în definitiv, e doar un film. De altfel, nu corespunde deloc cu adevărul meu.