Românii vor mereu ceva special

Uite încă o caracteristică a românilor: specialul. Vor să fie mai cu moţ. Să iasă din turmă, dar deasupra ei, ca să-i considere inferiori pe ceilalţi şi ei să se simtă superiori.

Românul vrea să pună mâna pe o carte fie şi cu o zi înainte de a fi lansată pe piaţă. Românul vroia să afle designul monedelor şi bancnotelor de leu nou înainte de data oficială a prezentării lor.


Un exemplu este reprezentat de publicitarii români. Îi doare-n cur de muzică şi nu prea au treabă aşa de strânsă cu cultura. Dar în schimb, când aud că o publicaţie, radio, post tv este partener media la un concert, insistă agresiv să li se dea bilete gratuite sau invitaţii. Chiar dacă nu-i interesează concertul. Şi vorbim despre oameni de la 1.000 euro în sus, ca să nu spun 2.500 euro. Deci îşi pot permite să-şi cumpere un bilet. Dar îi face să se simtă mai bine dacă au bilete gratis! Îi face să se simtă mai "păpuşari" dacă "manipulează" pe cineva să le dea bilete. Că dacă se supără ei... nu mai dau reclamă. Aşa că se consideră nişte zei care vor ofrande. Şi nu oricum, să le fie aduse/trimise la birou, nu ar mişca un deget să le ridice de undeva.

Apoi nu se duc la concert, invocând că nu au avut timp, pozează în oameni de familie că au petrecut timp cu copilul, sau că oricum nu le plăcea muzica tâmpitului ăla care a cântat, drogatul dracului. Dar nu s-au dus pentur că aşa au ales ei, având bilete. Ceea ce le dă un sentiment de împlinire personală şi le umflă pipota în ei faţă de situaţia ăn care nu s-au dus că oricum nu aveau bilet pe care nu şi l-au cumpărat pentru că nu-i interesa concertul.


Al doilea exemplu este al unei colege de acum 9-10 ani, cam când a introdus Connex (acum Vodafone RO) serviciu de verificare a costurilor de până atunci, înainte de facturare. A încercat să o înveţe pe o altă tută cum să afle "cât a vorbit". "Hai, fată, să-ţi arăt o şmecherie", aşa îşi începu prezentarea. Mai încolo au urmat fix detaliile tehnice, finalizate cu "eh?" şi ochii mari, ca şi cum ar fi fost un mare secret al universului.

Dacă era vorba despre un simplu serviciu de reţea, era ceva prea banal. Dar în mintea ei este o "şmecherie" pe care numai ea o ştie şi uite cum o aplică, spre deosebire de ceilalţi care nu fac asta.


Al treilea exemplu a fost povestit chiar de personajul principal. În locul lui, ştiind că urma să mă fac de râs, aş fi tăcut. Tatăl cuiva povestea ce bine era înainte de 1989: "Aveam un văr care lucra la un CAP. Mă duceam cu maşina la el şi umpleam portbagajul de pui. Doar aveam o relaţie, îmi dădea mai aşa, pe sub mână. Veneam acasă şi toată lumea din bloc se uita la mine cu invidie cum scoteam puii din portbagaj, că ei nu aveau. Ştii, nu se găsea carne în comerţ. Acum e mai rău, că toată lumea are. Îşi ia toţi (!) de la Cora, Carrefour şi are acasă. Am fost şi eu la Carrefour, am umplut portbagajul de pui, am venit acasă să-i cărăm sus... nu se mai uita nimeni la mine!".

Fără comentarii.


Al patrulea exemplu constă în exotism. Dacă o pereche de mănuşi este doar o pereche de mănuşi, nu atrage. Dar este cumpărată rapid dacă este făcută din piele de rechin-vărgat-cu-botul-în-formă-de-romb care trăieşte undeva într-un arhipelag îndepărtat din Pacificul de Sud. Ca şi la medicamente. O iarbă din Dobrogea nu e deloc specială, decât dacă este vorba despre un vechi remediu dacic, uitat în negura timpului. În schimb, dacă iarba este chinezească şi se face din ea un ceai după metodă tibetană, atunci ea capătă aura mistică, de special. Şi aşa se vând şampoane banale pentru că au extract de frunză de stejar vietnamez, sau diverşi şarlatani vând nişte ceaiuri banale pe motiv că ar conţine anumite ierburi rare. Iar românii le iau pentru că sunt lucruri speciale, care îi fac să se simtă mai speciali.


Explicaţia e simplă. Mecanismul psihologic care stă în spate este faptul că viaţa acestor români este foarte banală şi anostă. Ei încearcă să şi-o facă mai picantă punând o aromă de mirodenie pe un anumit eveniment. Al cincilea exemplu ar fi întoarcerea acasă cu un pomelo. Este un moment mai plin de viaţă, dacă a fost ultimul, şi a alergat până la raft ca să-l ia, decât dacă era raftul plin.

Cam aceeaşi motivaţie este în cazul oamenilor care simt nevoia să minimizeze, să ridiculizeze, să pună etichete negative sau să ponegrească ce a făcut altul. Având o viaţă anostă şi banală, consideră că sunt mai împliniţi dacă este altul mai jos. Iar dacă nu e nimeni, trimit ei pe cineva mai jos şi-i explică cum este mai prost. Dar asta, într-un alt episod.