joi, 25 august 2011

Reclame rupte de realitate

Reclamele la absorbante mi se par rupte de realitate, pentru că femeile apar vesele, zâmbind, having fun, râzând la orice se întâmplă în jurul lor. Nu au fost plătite pentru reclamă femei la menstruaţie (măcar prima zi). Dacă reclama era pe bune, ele erau supărate, încruntate, trântind obiecte şi nemulţumite de orice căcat sau situaţie, chiar dacă e albă sau neagră. Singura diferenţă fiind faptul că nu se vede pe fustă.

luni, 22 august 2011

Inchiziţia există şi azi

Inchiziţia există şi astăzi. Poartă din 1965 numele "Congregaţia pentru Doctrină şi Credinţă". Are pagină pe site-ul papal aici: http://www.vatican.va/roman_curia/congregations/cfaith/

duminică, 21 august 2011

Ce-a fost Nokia şi ce-a ajuns

Doamne, ce telefoane proaste a început Nokia să facă! dacă până acum câţiva ani, prima cerinţă la cumpărarea unui telefon era să fie Nokia, acum prima cerinţă va fi să NU fie Nokia.

Vreau să intru în aplicaţiile de pe cartela de memorie şi se restartează telefonul. Şi face asta după ce am reinstalat softul.

joi, 21 iulie 2011

Succesul, pe vârste

La o lună, succesul înseamnă să nu refuzi mâncarea pe care ţi-o dă altcineva.

La 2 ani, succesul înseamnă să nu faci în pantaloni.

La 10 ani, succesul înseamnă să ai prieteni.

La 18 ani, succesul înseamnă să ai permis de conducere.

La 20 de ani, succesul înseamnă să faci sex.

La 30 de ani, succesul înseamnă să ai bani.

La 50 de ani, succesul înseamnă să ai bani.

La 65 de ani, succesul înseamnă să faci sex.

La 75 de ani, succesul înseamnă să ai permis de conducere.

La 85 de ani, succesul înseamnă să ai prieteni.

La 95 de ani, succesul înseamnă să nu faci în pantaloni.

La 100 de ani, succesul înseamnă să nu refuzi mâncarea pe care ţi-o dă altcineva.

miercuri, 20 iulie 2011

Despre femeile dace, în scrierile vremii

[Dacii] îşi vand străinilor copii, iar pe fete nu le păzesc, ci le dau voie să aibă legături trupeşti cu bărbaţii care le plac. Îşi păzesc, însă, nevestele cu străşnicie, cumpărându-le cu mulţi bani de la părinţi.

- Herodot, Istorii, V,6, IIR, p. 67.



Căci voi, [grecii,] după cum spun, sunteţi foarte cumpătaţi, pe câtă vreme sciţii şi tracii beau vin neamestecat de loc [cu apă], atât femeile cât şi bărbaţii, şi îl împrăştie pe hainele lor, socotind că este o deprindere frumoasă şi aducătoare de fericire.

- Platon, Legile, VII, 637 d, IIR, p. 103.



Fetele de măritat nu sunt date bărbatilor de catre părinţi, ci în mod public, sunt cumpărate spre a fi luate în căsătorie sau vândute cu zestre. Se face într-un fel sau altul, după cât sunt de frumoase şi de cinstite. Cele cinstite şi frumoase au preţ bun. Pentru celelalte, [părinţii] caută [să plătească pe un bărbat] cu bani, care să o ia de soţie.

- Pomponius Mela (sec. I p. Chr.), Descrierea pământului, II, 2; IIR, p. 289-391.



Bărbaţii din Tracia se fălesc cu numărul femeilor şi socotesc lucru de cinste să aibă multe sotii. Femeile, care ţin mult la cinstea lor, se urcă pe rugurile soţilor morţi şi, ceea ce socotesc cel mai mare semn al curăţeniei, se aruncă in flăcări. Femeile de măritat se duc la bărbati nu după hotărârea părintilor, ci acelea care se disting prin frumuseţe sau caracter cer să fie vândute şi, după ce li se îngăduie să se stabilească valoarea lor, se căsătoresc nu după obiceiuri, ci după preţurile oferite; iar cele năpăstuite din pricina urâţeniei sau caracterului lor îşi cumpără cu zestrea lor pe bărbaţii cu care se mărită.

- Solinus (sec. III p. Chr.), Culegere de fapte memoriale, 10, 3-4, IIR, p. 729.



Fiecare [dac] se căsătoreşte cu trei şi patru femei. Sunt unii care au şi treizeci de soţii. Au legături trupeşti cu numeroase femei şi se unesc cu ele pe rând. Femeia spală şi serveşte pe bărbatul cu care trăieşte. Cele mai multe, după împreunare, se culcă pe pamant. Dacă una dintre femei este nemultumită de împreunare, se plânge părinţilor care îşi pot lua înapoi fata, după ce restituie ceea ce au primit pentru ea. Căci oamenii îsi mărită fetele în schimbul unui preţ.

- Heraclid din Pont ( sec. IVa. Chr.), Fr.28, IIR, p. 130.



La populaţiile barbare femeile îşi ung una alteia faţa pentru a îşi împodobi pielea, la daci şi sarmaţi până şi bărbaţii îşi fac semne de frumuseţe pe trup.

- Pliniu cel Bătrân (sec. I p. Chr.), Istoria Naturală, XXII, 1(2), 2, IIR, p. 409.



Nu este lucru firesc, prin urmare, că oamenii ce socot nefericită viaţa fără multe femei femei să creadă în aceelaşi timp că ar fi un om destoinic şi drept cel căruia îi lipsesc femeile. Socotindu-i [şi]pe cei fără femei, geţii s-ar ridica împotriva părerii obşteşti. De bună seamă, întotdeauna s-au pus pe seama femeilor îndemnurile in cele ale cucerniciei, căci ele împing pe bărbaţi la o prea mare slăvire a zeilor, la a face serbări în cinstea lor şi la acte de adoraţie. Iată ce mai spune acelaşi poet, aducând pe scenă un soţ get supărat de cheltuielile pe care le fac femeile cu jertfele. Cuvintele soţului fuseră: "ne prăpădesc zeii, nu altceva, mai ales pe noi cei căsătoriti. Căci la femeie mereu este nevoie să se facă o serbare". Ar fi, aşadar, o absurditate să se creadă că geţii nu sunt socotiţi evlavioşi. Nu ne putem îndoi - din cele spuse de Posidoniu - şi, de asemenea, bizuindu-ne pe întreaga istorie a geţilor, că în neamul lor râvna pentru cele divine a fost un lucru de căpetenie.

- Strabon (63 a. Chr.-19 p. Chr.), Geografia, VII, 3-4; IIR, p. 229.

joi, 30 iunie 2011

Nu ne intereseează, dar sună bine să ne dăm anti

Ne ia valul oengismului şi să ne dăm buni samariteni. Clicăm petiţii online şi avem sentimentul lucrului bine făcut. Vorbim cu aplomb, mâhnire de ocazie şi un marş/flashmob început pe twitter => suntem moderni. Totul pe motivări superficiale, ce dau bine social. Etnobotanicele nu ucid, doar abuzul. Exploatarea minieră pe cianuri nu e toxică dacă nu bagi botul în laborator. Armele nu ucid, ci oamenii.

Sună bine să fim pe trend în ceea ce priveşte stupefiantele cunoscute ca etnobotanice. Ca în cazul alcoolului, abuzul te bagă în comă. Abuzul de orice face rău. Abuzul de tutun, de zahăr, ba chiar şi abuzul de apă. În evul medui se practica o metodă de tortură prin forţarea subiectului să bea apă peste măsură. Acum ar trebui să interzicem apa deoarece abuzul face rău?

Sună bine să fim pe trend în ceea ce priveşte exploatarea minieră auriferă pe cianuri. Hai să protejăm mediul, să fim verzi. Dar nu ştim ce înseamnă tehnic exploatarea pe cianuri, ştim din auzite, din pliante de Greenpeace şi din faptul că sună urât.

Cianura se foloseşte în laborator, unde sunt instalaţii închise. Dacă nu te bagi ca prostul în miezul instalaţiilor, atuni nu ai de ce să te temi. Vaporii emişi în atmosferă sunt apă. Cantitatea de cianură din ultimul iaz de decantare este la fel de mică precum cea existentă în orice râu. Surpriză? Da, surpriză, în orice apă există acea cianură.

Supriză şi mai mare: concentraţia cea mai mare de cianură pe care omul o consumă este într-o ceaşcă de cafea.

Dar sună bine să fim împotriva cianurii, pentru că cianura ucide. Da, uciode în concentraţii mari, la fel cum ucide orice substanţă din 90% dintre medicamente dacă le consumăm în concentraţii mari.

Suntem împotriva deţinerilor de arme pentru că armele ucid. Nu armele ucid, ci muniţia. Nu muniţia în sine, ci viteza mare a glonţului. Iar viteza aia e dată de un om, nu de armă în sine care poate sta foarte bine în sertar. Deci, nu armele ucid, ci oamenii care le folosesc.

Iar moartea survenită ca urmare a folosirii unei arme de foc nu este obligatoriu un termen de rău. Negativ, pe care trebuie să-l hulim. Grănicerii au arme. Poliţia are arme. Armata are arme. Da, dar ei ştiu să le folosească şi au acest drept, ar spune unii. Eh na? Ei au învăţat să le folosească şi au acest drept pentru că noi, cetăţenii, prin legile votrate de reprezentanţii noştri din parlament le-am dat acest drept ce decurge logic din funcţionalitatea pe care instituţia din care fac parte o au.

Dacă fiecare proprietar are o armă în casă, spargerile de locuinţe ar fi mult mai puţine deoarece hoţul crede că eu poate am o armă în casă şi voi trage în el. Cazul pilotului Iovan care a tras în cel care a intrat prin efracţie pe proprietatea lui, să-i spargă casa. Hoţul ăla ăşi poate face rost de o armă mult mai uşor decât mine, că se plimbă şi are contact cu medii specifice de traficanţi de arme nemarcate. La magazin se pun în vânzare arme marcat şi muniţie marcată. Iar muniţia se marchează de secole.

Scandalurile de pe stradă ar fi mai puţine că nu are rost să te iei la ceartă pentru că ţi-a dat un umăr pe stradă. Poate chiar nu a văzut omul. Iar când ne gândim cam ce low life stârneşte un scandal stradal... ar fi mai bine dacă ăluia i-ar fi frică de riscul ca eu să trag în el.

Dar desigur, mereu e loc de excepţii. Există morţi din accidente auto, dar asta nu înseamnă că ar trebui interzise maşinile.

Nu vedem pădurea din cauza copacilor. În România mor mai multe persoane ca urmare a accidentelor auto decât din uzul armelor de foc sau etnobotanicelor la un loc.

Energia nucleară este mai curată decât cărbunele, gazul sau petrolul. Nu are emisii! Deşeurile radioactive sunt stocate corespunzător, nu uitate pe câmp, aşa cum se face în ţările fără legislaţie în domeniu. Energia bazatîă pe uraniu este verde. În plus faţă de solară şi eoliană este predictibilă. Dacă o fabrică are nevoie de o anumită cantitate de energie, după cum are normată producţia, nu se poate baza pe norii de afară sau după cum bate vântul. Doar o centrală pe cărbune, sau gaz sau petrol sau... uraniu îi poate da ceva normat şi programabil.

Greenpeace are finanţatori care sunt interesaţi de scăderea preţului la minele de aur ce exploatează cianuri, la minele de uraniu, ca apoi să cumpere. Când ai în mână butonul de declanşat proteste împotriva cianurilor din minele de aur sau împotriva energiei nucleare ca urmare a unei explozii, atunci poţi controla preţul. Când vinzi, blochezi protestele. Pentru un asemenea băiat, ecologiştii de ocazie sunt doar nişte proşti creduli.

Sunt mulţi, mai ales est-europenii, care gândesc numai în excepţii. caută constant "portiţe de scăpare". Oamenii de genul acesta nu pot să aibă niciodată o imagine de ansamblu, dacă mintea lor e constant preocupată în a găsi chichiţe, mărunţişuri nelalocul lor, mici scăpări.

miercuri, 29 iunie 2011

Exterminarea de oameni în Periprava anilor '50 şi exterminarea de cai în Letea anului 2011 au fost pe acelaşi loc

Prin Decretul 6/14.01.1950, regimul comunist înfiinţează lagărele de muncă, după modelul sovietic de exterminare. Denumirea fiind prea ameninţătoare, este schimbată prin HCM 1554/25.08.1952 în "colonii de muncă". HCM 337/11.03.1954 desfiinţează oficial aceste locaţii, deşi munca silnică a deţinuţilor politici rămâne normată în cadrul secţiilor penitenciarelor. Decretul 89/17.02.1958 le reînfiinţează oficial, sub denumirea de "locuri de muncă obligatorie". În perioada 1962-1964, o serie de deţinuţi politici sunt eliberaţi, iar regimul din închisori şi lagăre este îmbunătăţit. Legea 25/27.12.1967 "privind amnistierea unor infracţiuni, graţierea şi reducerea unor pedepse" desfiinţează lagărele de muncă forţată şi îi eliberează pe toţi deţinuţii politici.



Sub acoperirea acestor legi, în România comunistă au funcţionat lagărele de muncă, în care "duşmanii poporului" - în fapt opozanţii regimului comunist - erau condamnaţi să muncească, în speranţa că vor muri. Lagărele din Delta Dunării au existat din toamna anului 1953 (după închiderea celor de pe traseul Canalului Dunăre-Marea Neagră, ca urmare a sistării lucrărilor). Cel mai groaznic lagăr a fost cel din Periprava (desfiinţat la 6 mai 1964), aflat pe actualul teritoriu al comunei CA Rosetti, jud. Tulcea.



Lagărul Periprava avea codul "Formaţiunea 0830 Periprava" şi era compus din două secţii: Centru (chiar la Periprava), Grind (în zona satului Letea). Comandantul lagărului avea în subordine şi două lagăre mai mici, aflate în satele CA Rosetti şi Sfiştofca. Deţinuţii locuiau pe bacuri, închisori plutitoare, în condiţii mizere, fără igienă, cu mâncare stricată şi norme de muncă imposibil de atins, la care se adaugă un regim opresiv din partea gardienilor. Mulţi au murit, scheletele lor se află în acolo, în morminte făcute rapid, fără cruce, în nisipurile Deltei.



În anul 2011, în România capitalistă şi democratică, în acele locuri există comuna CA Rosetti, compusă din satele CA Rosetti, Periprava, Letea, Sfiştofca şi Cardon. În afară de ultimul sat, celelalte au nume cu sonoritate groaznică, ce aduce aminte de exterminarea prin muncă practicată de regimul comunist al anilor '50-'60. Primarul PSD al comunei, Antonel Pocora, promite în campania electorală din 2008, că va scăpa sătenii de stricăciunile făcute de caii sălbatici, care "distrug pădurea şi păşunile". În 2009 şi 2010, sporadic, sunt găsiţi cai morţi ici colo. Aparent, din cauze naturale. Suspect este că mor mai mulţi decât sporul natural al cailor din acea zonă.



În aprilie/mai 2011, primarul decide în numele sătenilor - care, spune el, sunt supăraţi pe caii sălbatici - prinderea cailor, concentrarea lor în spaţii restrânse şi vinderea pentru 100 lei bucata la diverse abatoare. Legal, caii aparţin locuitorilor comunei, actul primarului este legal, locuitorii nu se opun. Totul este legal. O lege făcută de oameni, menită să omoare animale libere. Nu este vorba despre animale domestice, crescute pentru hrană. Animale sălbatice. Singurii cai sălbatici din Europa.



Cu ce se difereţiază primarul ales democratic de comandanţii de lagăr din anii 50? Tot cu gândul la exterminare, la productivitate cu orice preţ. Acum, oamenii autorităţilor nu pot umbla în pachetele primite de deţinuţi de acasă pentru a-şi însuşi peste jumătate din conţinut. Acum, oamenii autorităţilor se uită cu jind la cât folos material ar putea scoate din animele sălbatice care zburdă libere într-o zonă recunoscută la rezervaţie naturală. Nu încerc să fiu blând, cu creaturi mai animalice decât animalele sălbatice pe care vor să le măcelărească, cu un primar mai animalic decât comandantul de lagăr de acum 50 de ani nu merită efortul. Poate ar realiza căcatul pe care-l face dacă familia lui ar fi vândută pe 100 lei bucata pentru abatoare din Congo, să facă nişte canibali salam din ei.



Mintea îngustă şi aşa strâmtorată de un creier minuscul în care stă înghesuită o conştiinţă de insectă filoxeră nu poate înţelege nimic. Degeaba îi explici noţiuni despre mediu, rezervaţie, sălbăticie, oprirea agresiunii antropice asupra naturii. Nu înţelege. Luăm caii, îi vindem, să facă ăia salam dân iei, luăm banu'; la mine în comună fac ce vrea muşchiu' meu. Explică-i cretinului cu creier de comisar de Gardă Financiară şi buzunar de vameş că se pot scoate bani din încasarea de pe biletele pentru acces într-o rezervaţie de cai sălbatici, singura din Europa, pentru cei ce vor doar să-i observe sau să alerge cu ei. Bani la bugetul primăriei pot intra din taxele plătite de un complex turistic construit în arhitectura plină de stuf a zonei, în care să se cazeze cei ce vor să vadă minunea alergând prin grindurile nisipoase şi pâlcurile de păduri aparent plutitoare. Locuitorii vor avea bani din salariile ca angajaţi ai complexului, banii se vor roti în economia locului formată din magazine. Vorbeşte-i de scufundări, trasee prin Deltă, pescuit sportiv, sau doar de zăpăucii veniţi la plaja sălbatică. Nu înţelege. El vede calul şi-n mintea lui, ca în desenele animate cu naufragiaţii pe insulă care vedeau fripturi în loc de oameni, el vede o bancnotă albastră de 100 lei în loc de un mustang.



Moartea comandată de autorităţi a rămas la Periprava. Cât de blestemat poate fi acel loc?

vineri, 17 iunie 2011

Dior Homme

Campionul zilei este Dior Homme. Reclama este fenomenală, deşi este lungă, merită urmărită. Este ca un film de (foarte) scurt metraj. Nu a fost creată pentru tv, pentru tv este disponibil un scurt clip de 20 secunde care arată ca un trailer al "filmului", ce te face să cauţi reclama pe net. Astfel, e de secolul 21.


Un Rendez-Vous - Trailer Dior Homme de Dior

Mi se pare interesant, bine realizat. Ideea de a-l căuta te proiectează în actual. Foarte cu picioarele pe pământ şi marketing de ţară civilizată, de secol 21. Filmul are o patină anume, de clasic. vezi telefonul fix cu disc, maşina... Îmi place costumul, maşina, atitudinea. Ca să nu mai spun despre Ea, femeia Dior (cel puţin imaginată de regizorul de renume Guy Ritchie), care este breathtaking. Sexy, senzuală, sigură pe ea deşi dă o aromă de bitchy şi instabilă relaţional. Doar din mişcări, priviri şi atitudine m-a lăsat cu gura căscată. Se rupe de genul Pamela Anderson/Jenna Jameson/Lisa Ann din filme porno, nu numai prin superioritatea atitudinii (nu în formă brută, animalică, de consumare rapidă gen porno-style), dar şi prin senzualitate. Cum reuşeşte ea să fie extrem de atrăgătoare, deşi are sânii mici. Prin comparaţie cu altele care cred că trebuie doar să aibă sânii mari, eventual să bage în ochi publicului un decolteu larg şi e suficient. Eh, pentru astea nu e suficient. Aici, mâna regizorului şi alegerea potrivită a actriţei.

Aşadar, el. Atitudinea, misterul, costumul, maşina. Niiice, mă simt acolo. Mă simt în target. Neras... şi o privire. Suficient cât să îţi arate masculinitatea subiectului. Fără masculinitatea redată de muşchi cu piele bronzată, daţi cu ulei şi stropi de apă. Reclamele alea sunt targetate pe femei sau pe gay, ori hai, pentru musculoşi/sportivi, nu mă simt în target.

Important în clip este personajul cel mai important: parfumul însuşi. Aparent un rol minor, uitat pe o etajeră, apare ca personaj principal de la 3:25, când peisajul nu mai este închis, de cameră de hotel, ci deschis. Aerul în sine este un personaj, te face să tragi aer pe nas âncercând să simţi vântul dimineţii din imagine. Cadrul larg, vântul implică aer. Senzanţional redat. Atitudinea ei din tot filmul. De la încheiat cămaşa lui, ţinut receptorul, privirile (mai ales privirea aia de la făcut şireturile), induc ideea de o Ea... anume. Mă rog, mi-ar luat 3 pagini A4 s-o descriu, plus 1-2 poezii. Iar finalul filmului nu e banal deloc. Deci include şi bărbaţi cuplaţi, la faza cu reaprinderea flăcării.

Omul ce face imaginea este Jude Law. Un Jude Law neras (un punct pozitiv pt mine). La fel de neras ca Clive Owen, de la Bvlgari Man, ba chiar cu aceeaşi atitudine. Exact aceeaşi atitudine. Bună alegere, Dior! Sigur pe el, ferm, incisiv dar la bine crescut, serios dar nu sobru, matur dar nu cuminte.

Parfumul marchează fără doar şi poate 4/5 pe scala basenotes. Ca să primească 5/5 mai are nevoie de ceva. Cu siguranţă o să-l mai bag la o probă, eventual în comparaţie cu ceva de rating 5/5. E logeviv de 4/5.

Boss Orange îl are pe Orlando Bloom, ceea ce înseamnă că targetul este clar maxim 30 de ani, eventual 35 dar un tip mai pus pe şotii. Bvlgari Man îl are ca imagine le Clive Owen, ceea ce se plasează mai sus pe scala maturităţii şi a seriozităţii. Dior Homme vine exact la mijloc cu Jude Law. Ca vârstă, se plasează între 25-45, reuşind să acopere o plajă largă. Nu e atât de Orlando Bloom cât să scadă sub 25 şi nu e atât de Clive Owen cât să treacă de 45. Casa Dior mai are în portofoliu Sauvage, Cu aceeaşi imagine din anii '60: un Alain Delon tânăr. Purtat prin timp dar neschimbat în imagine, reuşeşte să marcheze de la 30 până la 70. Unul de sub 30 s-a dat complet d-an pulea cu Sauvage, doar că i-a plăcut numele şi crede că pare interesant. Nu, ar mirosi ca tata.

Atitudinea aromei e potrivită, mă face să mă simt în target. Este wood all the way. Chestia tricky de la Burberry London aici e aplicată în ful, numai că nu e aşa vioaie deoarece parfumierul a abordat numai arome lemnoase sau ce induc lemnul. La London era vorba de woody-spicy, aici e doar wood. Combinaţia e simplă, potrivit producătorului are aşa:
- note de sus: levănţică (aparent floral, dar greu ce se termină wood)
- note de mijloc: iris (rar la bărbaţi, ales pentru că se termină wood)
- note de jos: vetiver (prea puţin spicy, ceva mai exotic, se termină wood)

În notele de jos mai este ceva, pentru că vetiverul induce spre fresh/lemon, iar aici nu e cazul. Sigur mai este măcar un potenţiator. Fragrantica dă o listă mai mare de arome. Sus mai intră bergamotă (irelevant), la mijloc intră amber, cacao, cardamom (înrudit cu ghimbir, deci spre spicy dar potenţat), şi jos mai intră patchoulli şi piele. Şi e dat ca "woody floral musk". O combinaţie destul de aparte. Poate fi deranjant pentru cine nu preferă nu parfum dulce.

Parfumier: Olivier Polge
site producător: http://www.dior.com/beauty/int/en/fragrance/menfragrance/dior_homme/diorhommesbl/y0469201/py0469201.html

joi, 16 iunie 2011

Burberry London

Trec cu o clasă mai sus la Burberry London. Da, acelaşi Burberry care a putut să scoată o dezamăgire de Brit, vândut la reducere, cu un obiect (prosop sau borsetă tip male cosmetic-kit) gratuit. Pe lângă ruşinea păţită cu Brit, London e chiar bine plasat. Mai british, mai intens, mai logeviv, sticla mai atractivă.

Din nefericire, reclama vrea să se adreseze unei game largi de consumatori şi nu reuşeşte să se targeteze pe ceva anume. Ok, îi omite pe cei trişti... dar cam atât. Priveşte de reclama de 5 ori, fără să-i vezi finalul în care îţi aruncă în faţă produsul, poate să fie la pastă de dinţi, săpun, companie aeriană, fond de pensii, absorbante. Nu mă simt în target din reclamă. Prost făcută şi inspiră mai mult french style decât british.



Noroc că nu trebuie să port şi reclama, doar mă poziţionează undeva... neclar... naufragiat în marketing fără hartă.

Produsul canibalizează Brit, pentru că îl exclude de la raft pe toată linia. Sticlă cu un design mai incisiv, cu mostră din spiritul Burberry. Rămâne obsesia mea cu privire la o Ea care poartă geantă Burberry şi nu Prada. Pare ca acesta să fie mesajul subliminal când pui mâna pe sticlă, înfăşurată în Burberry style fabric. Adică atingere textilă, bucatîă tăiată din ceva, pe româneşte. Faţă de imprimeul de pe Brit...

Lăsăm sticla, că ea rămâne acasă, cu parfumul plecăm în oraş. Mai finisat, se simte de la prima degustare. Brit e făcut în 2004 şi London în 2006. Brit pare o schiţă stângace prea devreme lansată pe piaţă. London pare complet şlefuit. Menţiune: acelşai parfumier.

E uşor mai dulce, mai plăcut. Wood e mai pregnant, spicy e mai matur, iar legătura dintre ele e mai strânsă. Spicy a fost urcat mai sus, în notele de vârf fiind scorţişoară şi piper negru. La fix, cât să se ducă fără să fie deranjante şi având grijă să fie suficient de puternice cât să rămână o undă din ele în notele medii (interesantă abordare). Astfel se explică prezenţa levănţicii în notele de sus, unde în mod normal nu are ce căuta, fiind un miros mai greu. Urme... hmmm, lasă urme în timp. Asta mi se pare interesant ca abordare, ca tehnică.

Sunt greu de păcălit marketingul notelor de sus, aşa că le evit cu privire şi încep să mă uit direct la cele medii. Aici găsesc ceva aiurea de insipid. Vin de Porto (?), floare de mimoză (e aiurea în parfum bărbătesc) şi piele (wtf?). Mix făcut tocmai ca să nu fie profund şi să se simtă urmele celor de vârf, prea puternic construite. Da, e o tehnică interesantă, dar ce efect are?

Efectul se simet în prima jumătate de oră, atunci când s-ar simţi doar cele medii. Eventual, în full. Dar nu. Efectul dorit de parfumier aici este adulmecarea în sine, fără rezultatul scontat. Aaaa, acum se explică prezenţa unei flori de mimoză, profund feminine ca atitudine şi persistenţă. Adică: notele medii nu sunt complete. Ele sunt eclipsate de urmele lăsate (aparent defect de proces tehnologic) de notele de vârf. Astfel încât, publicul-ţintă vine să adulmece subiectul şi fără finalitate, fieacre inspiraţie obligând la următoarea, deoarece nasul se apropie de ceva complet care nu e acolo. Tricky...

Deci efectul e rapid. Pentru cei single e recomandat a se da în maşină, înainte de a intra în local, pentru cei cuplaţi e menit mai mult să închidă gura Ei, care o să stea cu nasul priponit în gâtul Lui cam jumătate de oră. După ce ei doi ajung la destinaţie, deja a trecut momentul în care Ea îi spune Lui că şi-a luat ceva aiurea, că are gulerul aiurea, că nu se asortează cu nu-ştiu-ce sau cu ea. Expresia "poţi să taci 30 de minute" ia formă olfactivă. În caz de single care se dă acasă, efectul s-a dus în maşină sau pe florăreasă. Temporizarea e totul.

La notele de bază, melanjul (având în vedere abordarea french-style a reclamei, e vorba de melanj şi nu de mix) e ţinut de aroma de tutun. Subţire şi insesizabil este ca un Merlot, menit să dea rotunjime unui alt vin, el în sine fiind slab. Aroma misterioasă de fundal este opoponax, găsit în Chanel pour Monsieur şi diferite abordări exotico-misterioase ale unor parfumuri feminine.

Din păcate nu ţine prea mult, rămânând vag dar plăcut. Overall pe scala basenotes îl notez cu 3/5 la overall; tehnica notelor medii l-ar împinge la 4/5, dar dulcegăria uşor peste limită îl reduce. În plus, efectul de creare de dependenţă olfactivă nu ţine mult. Diametral opus la tehnică cu Givenchy pour homme Blue label, care are un final apoteotic, după ce face urât în deschidere şi abia trage pe parcurs. Fiind tricky pe schema inversă cu cel menţionat, merge noaptea , deoarece nu lasă mirosuri grele profunde. Varianta black e inclusă în skepsisul lui, dar pe invers ca la Givenchy pour homme blue label.

Dacă mă mai uit la 4/5, se poate bate la atitudine cu Givenchy Play, dar pierde de la mijlocul meciului încolo. Iar Play e rezistent.

Că tot veni vorba de longevitate, marchează 3/5 pe scala basenotes. Mai bine decât Brit, dar să nu îmi stric starea menţionându-l aici.

Interesant, tricky, british style (chiar dacă reclama e vagă) înţepat dar la locul lui, fără accese de rebeliuni aiurea ca Brit. Complet nerecomandat sub 25 de ani, deoarece nu interacţionează bine cu o atitudine incisiv-imatură şi nu e deloc cuminte în faza doi. Segmentul 25-30 de ani intră într-o zonă gri, se poate dar să fie utilizat preferabil ca ceva secundar.

Ideal pentru segmentul 30-40, care nu folosesc atitudinea aiurea. Combinaţia de British style şi tricky rezultă exact un gentleman în sensul de "tot un lup, dar cu răbdare", după definiţia maestrului Giacomo Casanova. Pentru cineva incisiv în faza 1 nu e recomandat, deoarece lui i se adresează 212 Men by Carolina Herrera, fiind mai party orientated. Pentru cineva incisiv doar în faza 2, e bun Chanel Pour Monsieur. Pentru cineva tricky all the way dar gentleman, merge Givenchy Play (cu menţiunea ca acesta rezistă). Pentru tricky şi atât, merge Gucci Guilty sau Boss Orange Man.

sâmbătă, 11 iunie 2011

Brit de la Burberry

Brit de la Burberry. Preţ atrăgător, design interesant la sticlă (stil Burberry , I just love it! xoxoxo), atitudine direct de pe ambalaj. Dacă nu vrei o piţipoancă de mall/Bamboo ce a auzit de Prada şi ştie că classy&smart&sexy bag înseamnă Burberry bag, atunci da. British style la sticlă. Visul frumos se încheie după infuzie.



Reclama double-gender nu mă face să am frustrări de masculinist în perioada feminismului extrem, ci dimpotrivă. Din jumătatea masculină a reclamei (posterele sunt cam la fel) mă proiectează direct lângă o Ea care e femeia Burberry. Classy, smart, sexy. Şi care n-are atitudinea superioară, arogantă, plină de buze ţuguiate pe o gură întredeschisă cât să i se vadă dinţii ("fii fă senzuală", i-a zis fotograful libidinos) privind lasciv într-o direcţie aiurea, care mă evită. Şi mai şi zâmbeşte uman spre final!

Reclama mă face să mă simt în target. Introducerea de marketing e promiţătoare, dar nu mă pot hrăni doar cu awareness, am nevoie de cash, cum zicea un şef.

De aici încolo, graficul începe să scadă.

Marchează 2/5 pe scala basenotes la overall şi longevitate. Wood and spicy mie îmi sună excelent, dar pe note mai intense, mai black. Brit are un picior lipsă, fiind fără pereche black. Măcar Cavalli Man are pereche intensă, măcar să compenseze prin partea black (cu condiţia să nu fie doar denumire de marketing, cum este cazul Chanel ce are multiple variante la Egoiste, atât platinum, intense... fiind de fapt parfumuri diferite).

Începe înecăcios, continuă timid şi se stinge invizibil. E bun pentru frustraţi împleticiţi care intră pe uşă într-o încăpere şi ies înainte ca restul din cameră să întoarcă măcar capul spre uşă. Cam atât rămâne şi... s-a dus. Pare vioi, dar fără să iasă în evidenţă cu ceva. Ca apa minerală pe lângă apa plată, ca un vin alb demisec pe lângă un roşu dulce. E doar vioi şi atât.

Daily, casual, a se evita complet seara. Spicy e doar o vagă undă. Wood se simte dacă iei prin eliminare restul de clase de arome. Mare noroc că nu e lemon, că altfel mă frecam cu peria de sârmă să-l scot. Cam asta e singura calitate notabilă.

Ca vârstă, sub 25 all the way. Pentru sub 20 de ani merge şi seara, că la vârsta aia seara oricum se termină cam pe zi. Pentru 25-30 de ani merge doar de completare, numai de zi, cât să nu zică cineva că nu te-ai dat cu nimic. Lipsit de personalitate, atitudinea este doar din marketing, atitudine vagă la miros. E ca o enervantă femeie nehotărâtă cre te ţine totuşi în şah, fie de rezervă, fie să se simtă că mai are valoare pe piaţă. E indecis, fără să fie versatil.

Făcut knock-out de Chanel pour Monsieur la atitudine, chiar dacă te trage spre un french-american style. Burberry Brit rămâne ca Marea Britanie la finele secolului 19, doar renumele şi steagul în faţa unei economii germane care i-a luat vivace faţa. Să fie ceva British style la repezeală, că tot se închidea magazinul în 5 minute. Sorry Burberry pentru Brit, noroc cu Burberry London.

Designerul sticlei: Fabien Baron. Autor al altor succese de design precum 212 (Carolina Herrera), L'eau d'Issey (feminin), Calvin Klein...

Parfumier: Antoine Maisondieu, cu puţine reuşite la activ (Armani Code Black şi Burberry London, restul chestii anonime, case mici).

vineri, 10 iunie 2011

Cavalli Man de Roberto Cavalli

Nu ţine prea mult, deşi ar merge evening persistenţă îl recomandă zi/casual. Parfumier: Alberto Morillas, preferatul meu. Numai că de data asta Alberto mă deăamăgeşte. Se recomandă ca wood, dar prea infim. Pentru personalităţi ezitante, timide şi introvertite. Bărbaţi care se aşteaptă să fie descoperiţi şi o fac pe misterioşii.

Nu mi se potriveşte ca atitudine. Reclama mă face să nu mă simt în target. În afară de designul sticlei nu are mai nimic din spiritul Cavalli.

Pe scala basenotes marchează 3/5 overall doar pentru că pare mai bun decât cele de 2/5 şi 3/5 longevitate, deşi mai de acurateţe ar fi 2.5/5 pentru că finalul este prea infim, prea discret , se stinge lent şi ruşinos. Deschiderea e înecăcioasă.

Ca vârstă, recomandat 15-20 de ani dacă sunt cuminţi în public şi vor să dea impresia că e mai mutl de capul lor în privat, 20-30 de ani pentru personalităţi neconturate, 30-40 de ani doar ziua. 20-35 e indicat dacă te prezintă părinţilor; taică-su nu o să simtă, maică-sa o să te ia de băiat foarte serios.



Ca orice designer vestimentar, pe site-ul oficial nu are nicio prezentare.
http://www.robertocavalli.com/en/home.do#/PROFUMIuomo

Se vrea sofisticat şi sfârşeşte jalnic, făcut knock-out de Bvlgari Man din două lovituri. Se vrea wood, dar este un mix neinspirat (aş tice prost făcut, dar este totuşi creaţia lui Alberto Morillas) de esenţe în concentraţii mici. Este bun tratat ca apă de Cologne.

La atitudine Givenchy Play îl execută rapid de la primul zâmbet. Diametral opus cu Boss Orange. Rămâne să se bată surd cu Pi, Pi Neo, Givenchy pour homme. E sub linia mea roşie. Nu e totuşi o tragedie la sticlă ca Bvlgari Blv...

sâmbătă, 21 mai 2011

Exterminarea de oameni în Periprava anilor '50 şi exterminarea de cai în Letea anului 2011 au fost pe acelaşi loc

Prin Decretul 6/14.01.1950, regimul comunist înfiinţează lagărele de muncă, după modelul sovietic de exterminare. Denumirea fiind prea ameninţătoare, este schimbată prin HCM 1554/25.08.1952 în "colonii de muncă". HCM 337/11.03.1954 desfiinţează oficial aceste locaţii, deşi munca silnică a deţinuţilor politici rămâne normată în cadrul secţiilor penitenciarelor. Decretul 89/17.02.1958 le reînfiinţează oficial, sub denumirea de "locuri de muncă obligatorie". În perioada 1962-1964, o serie de deţinuţi politici sunt eliberaţi, iar regimul din închisori şi lagăre este îmbunătăţit. Legea 25/27.12.1967 "privind amnistierea unor infracţiuni, graţierea şi reducerea unor pedepse" desfiinţează lagărele de muncă forţată şi îi eliberează pe toţi deţinuţii politici.



Sub acoperirea acestor legi, în România comunistă au funcţionat lagărele de muncă, în care "duşmanii poporului" - în fapt opozanţii regimului comunist - erau condamnaţi să muncească, în speranţa că vor muri. Lagărele din Delta Dunării au existat din toamna anului 1953 (după închiderea celor de pe traseul Canalului Dunăre-Marea Neagră, ca urmare a sistării lucrărilor). Cel mai groaznic lagăr a fost cel din Periprava (desfiinţat la 6 mai 1964), aflat pe actualul teritoriu al comunei CA Rosetti, jud. Tulcea.



Lagărul Periprava avea codul "Formaţiunea 0830 Periprava" şi era compus din două secţii: Centru (chiar la Periprava), Grind (în zona satului Letea). Comandantul lagărului avea în subordine şi două lagăre mai mici, aflate în satele CA Rosetti şi Sfiştofca. Deţinuţii locuiau pe bacuri, închisori plutitoare, în condiţii mizere, fără igienă, cu mâncare stricată şi norme de muncă imposibil de atins, la care se adaugă un regim opresiv din partea gardienilor. Mulţi au murit, scheletele lor se află în acolo, în morminte făcute rapid, fără cruce, în nisipurile Deltei.



În anul 2011, în România capitalistă şi democratică, în acele locuri există comuna CA Rosetti, compusă din satele CA Rosetti, Periprava, Letea, Sfiştofca şi Cardon. În afară de ultimul sat, celelalte au nume cu sonoritate groaznică, ce aduce aminte de exterminarea prin muncă practicată de regimul comunist al anilor '50-'60. Primarul PSD al comunei, Antonel Pocora, promite în campania electorală din 2008, că va scăpa sătenii de stricăciunile făcute de caii sălbatici, care "distrug pădurea şi păşunile". În 2009 şi 2010, sporadic, sunt găsiţi cai morţi ici colo. Aparent, din cauze naturale. Suspect este că mor mai mulţi decât sporul natural al cailor din acea zonă.



În aprilie/mai 2011, primarul decide în numele sătenilor - care, spune el, sunt supăraţi pe caii sălbatici - prinderea cailor, concentrarea lor în spaţii restrânse şi vinderea pentru 100 lei bucata la diverse abatoare. Legal, caii aparţin locuitorilor comunei, actul primarului este legal, locuitorii nu se opun. Totul este legal. O lege făcută de oameni, menită să omoare animale libere. Nu este vorba despre animale domestice, crescute pentru hrană. Animale sălbatice. Singurii cai sălbatici din Europa.



Cu ce se difereţiază primarul ales democratic de comandanţii de lagăr din anii 50? Tot cu gândul la exterminare, la productivitate cu orice preţ. Acum, oamenii autorităţilor nu pot umbla în pachetele primite de deţinuţi de acasă pentru a-şi însuşi peste jumătate din conţinut. Acum, oamenii autorităţilor se uită cu jind la cât folos material ar putea scoate din animele sălbatice care zburdă libere într-o zonă recunoscută la rezervaţie naturală. Nu încerc să fiu blând, cu creaturi mai animalice decât animalele sălbatice pe care vor să le măcelărească, cu un primar mai animalic decât comandantul de lagăr de acum 50 de ani nu merită efortul. Poate ar realiza căcatul pe care-l face dacă familia lui ar fi vândută pe 100 lei bucata pentru abatoare din Congo, să facă nişte canibali salam din ei.



Mintea îngustă şi aşa strâmtorată de un creier minuscul în care stă înghesuită o conştiinţă de insectă filoxeră nu poate înţelege nimic. Degeaba îi explici noţiuni despre mediu, rezervaţie, sălbăticie, oprirea agresiunii antropice asupra naturii. Nu înţelege. Luăm caii, îi vindem, să facă ăia salam dân iei, luăm banu'; la mine în comună fac ce vrea muşchiu' meu. Explică-i cretinului cu creier de comisar de Gardă Financiară şi buzunar de vameş că se pot scoate bani din încasarea de pe biletele pentru acces într-o rezervaţie de cai sălbatici, singura din Europa, pentru cei ce vor doar să-i observe sau să alerge cu ei. Bani la bugetul primăriei pot intra din taxele plătite de un complex turistic construit în arhitectura plină de stuf a zonei, în care să se cazeze cei ce vor să vadă minunea alergând prin grindurile nisipoase şi pâlcurile de păduri aparent plutitoare. Locuitorii vor avea bani din salariile ca angajaţi ai complexului, banii se vor roti în economia locului formată din magazine. Vorbeşte-i de scufundări, trasee prin Deltă, pescuit sportiv, sau doar de zăpăucii veniţi la plaja sălbatică. Nu înţelege. El vede calul şi-n mintea lui, ca în desenele animate cu naufragiaţii pe insulă care vedeau fripturi în loc de oameni, el vede o bancnotă albastră de 100 lei în loc de un mustang.



Moartea comandată de autorităţi a rămas la Periprava. Cât de blestemat poate fi acel loc?

marți, 26 aprilie 2011

Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie (serie nouă)

Deschid o nouă serie (versiunea 2.0) a lucrării "Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie". Sfaturi adaptate la începutul de secol 21. Linkul duce către varianta originală, aplicabilă în evul mediu în alte chestiuni.

http://ro.wikisource.org/wiki/Învăţăturile_lui_Neagoe_Basarab_către_fiul_său_Teodosie

sâmbătă, 23 aprilie 2011

În căutarea compatibilităţii

Cunosc o tipă la vreo 35-40 de ani de ani. Nu ştiu exact cât are, e undeva pe la 33-37 plus/minus 2 în jurul lui 35. O cunosc personal destul de puţin, ne ştim din vedere, ne-am mai ciocnit la evenimente, am fost colegi dar în departamente diferite. E o femeie inteligentã, porecla datã de altã femeie fiind "smart and sexy" şi i se potriveşte.

O cunosc în schimb mult mai bine în online, citind multe chestii pe acre le-a scris. Pe blogul ei sau prin alte locuri. Scrie frumos, argumentat. Principala temã pe care o abordeazã (fãrã a constitui peste 50% din scrierile ei) este faptul cã ea şi prietenele ei de aceeaşi vârstã nu îşi gãsesc pe cineva.

Întradevãr, citind ceea ce scrie, îi dau dreptate. Ca cititor, şi tu îi vei da dreptate. Zugrãveşte cu mare acuraţete imaginea femeii in her 30's, reuşită pe plan profesional, stabilã şi aşezatã financiar, inteligentã pe mai multe niveluri (nu doar isteaţã dar toantã), frumoasã, emancipatã, deschisã şi descuiatã. Totuşi, femeia asta ca personaj multiplu rãsfirat în ea şi prietenele ei nu îşi gãseşte pe cineva. Un partener de viaþã, în sensul de bãrbat. Care sã ocupe toate spaţiile disponibile în cerere pentru a fi dezirabil/competitiv dar - ATENŢIE - nu şi compatibil. Adică sã fie un prieten înţelegãtor, ascultor bun şi sfãtuitor, un amant bun, inventiv şi deschis şi potrivit, un eventual soţ tandru şi atent, un eventual tatã iubitor, constructiv şi educativ, profesional şi financiar reuşit şi stabil.


Emancipation lost its fun
Dupã pãrerea mea, generaţia actualã de femei din România nu este pe acelaşi nivel de emancipare cu generaţia actualã, sau chiar cea din urmã cu 10-20 de ani din America de Nord şi Europa de Vest. Faza de acum este una de tranziţie între femeia de tip nevastã cu înţeles sens conservator/tradiţional/islamic, rolul ei în familie fiind acela de a ţine casa, a face de mâncare, a face copii sănătoşi pe de o parte şi faza urmãtoare, de femeie care nu doar se vrea egalã ci ştie cã e egalã cu bãrbatul în tot. Femeia româncã de ieri putea, dar nu vroia. Femeia româncã de azi, vrea, dar nu poate. Femeia româncã de mâine o sã ştie cã a ajuns deja acolo.

Femeia româncã de azi vrea sã fie egalã doar în acele aspecte în care îi convine. Rãmâne pe interior la nivelul de fatã de mãritat care stã pe scaun aşteptând sã fie invitatã la dans de unul dintre băieţii care îşi dau coate în celălalt colţ al camerei. Numai că, lângă ea mai sunt şi alte femei care au trecut la un nivel superior al emancipării şi ştiu că uneori e bine să te duci şi să spui deschis ce vrei să mănânci, că altfel mori de foame. Femeia de pe scaun rămâne pe scaun, ea tot pune ochii pe unul sau pe altul, dar nu se ridică de pe scaun şi nu zice nimic. Nici măcar nu-i priveşte în ochi. O face pe inaccesibila, joacă rolul de hard-to-get crezând că îi creşte valoarea şi se visează fructul oprit foarte dorit. În fapt, iese singură de pe piaţă şi se exclude din jocul după regulile secolului 21. Anotimpurile trec, anii trec, petrecerile dansante trec. Ea rămâne tot pe scaun, dar refuză să conceapă faptul că ar putea să deschidă gura şi să spună ce vrea.

Femeia româncă de azi este în mare parte fata de măritat care stă pe scaun. S-a emancipat în sensul că poartă o fustă mai scurtă şi are iPhone, spune că nu are nevoie de un bărbat pentru a se simţi completă. În mintea ei, a rămas la nivelul de femeie tradiţională, care vede în bărbat unicul întreţinător de familie. Ea îşi vede banii drept "bănuţi" buni pentru micile plăceri ale vieţii. În schimb, termeni de "bani" ţine de partea masculină a cuplului, deoarece el trebuie să se ocupe de procurarea casei, a maşinii şi a plăţii utilităţilor. El trebuie să care sacoşele de alimente de la hypermarket. Nu pentru că ea e o mimoză sensibilă şi nu poate căra greutăţi, ci pentru că tradiţionalista din ea vede în imaginea asta pe bărbatul tradiţional care procură de mâncare pentru familie.

Ea spune că este emancipată doar atunci când îi convine. Când vine vorba de un post, ţipă că nu vrea să fie discriminată pentru faptul că este femeie. Dar când vine vorba de anumite taskuri ea vine cu sugestia că unele lucruri trebuie făcute numai de bărbaţi. Femeia americancă se ia de un bărbat care îi deschide o uşă sau o lasă în faţă la coadă susţinând că se poate descurca şi singură. Femeia româncă se topeşte toată şi într-o fracţiune de secundă deduce din gest că bărbatul respectiv este educat, manierat, bine crescut adică un soţ respectuos şi un tată iubitor şi exact asta caută ea şi nu ar strica să şi-o tragă cu ăla pentru că merită. El fiind un şmecher care ştie cum funcţionează la unele mecanismul cu datul de înţeles şi e răsplătit însutit pentru un simplu gest. După 3 luni, ea plânge că el nu mai e bărbatul de care ea s-a îndrăgostit (el nefiind niciodată, doar a deschis o uşă, restul a fost imaginaţia ei), iar el caută "să prostească altă fraieră" sau "să fraierească altă proastă" căreia să i-o mai tragă 2-3 luni.

Când i se spune că şi ea poate să facă asta sau aia, femeia româncă se supără, pe motiv că nu e respectată ca femeie. Păi, cu egalitatea cum rămâne ma chere? Aaa nu, suntem egali doar când îmi convine mie. În rest, acolo unde sunt comodă, eu sunt femeie şi tu bărbat şi să ne comportăm tradiţional. Când i se flutură egalitatea, cu sinceritate, ea descoperă că emancipation lost its fun.


Antropologic vorbind...
Incapabilă să facă faţă unui refuz şi crezând că se va nărui omenirea dacă ea va fi refuzată de un bărbat, rămâne înţepenită pe scaun şi încremenită în faţa unui dialog neînceput sau terminat prea repede. Îi place rolul de a decide dacă acceptă sau nu pe unul sau pe altul şi aşteaptă să fie întrebată. O sperie rolul de a întreba, pentru că nu vrea să fie catalogată şi ierarhizată. Complexul miresei care se visează cea mai frumoasă femeie din lume în acea zi. Nu vrea să se vadă cu alta, pentru că nu are spiritul combativ şi concurenţial al bărbatului. Femeia arhaică stătea în peşteră şi nu vedea alte femei şi i se părea că e cea mai frumoasă, unica cu darul concepţiei din lume. Bărbatul arhaic ieşea la vânătoare şi trebuia să se lupte cu alţii pentru un amărât de iepure, sau să se laude cu un peşte mai mare faţă de alt bărbat ce pescuia în acelaşi lac. E mai comod să rămâna la căldurica exteriorului competiţiei. De aceea nu se aruncă în piaţă, nu spune ce vrea, pentru că se teme să nu cumva să ocupe un loc inferior locului întâi. Locul 2 din 50, 2 din 100 sau 2 dintr-un milion e aceeaşi tragedie ca locul 2 din 2.

Neieşită la vânătoarea din paleolitic, a stat în peşteră şi prepara vânatul când bărbatul se odihnea după vânătoare. În familia tradiţională, femeia se apucă de gătit când bărbatul citeşte ziarul sau se uită la un meci. Doar uneltele şi percepţia s-a schimbat, piesa a rămas aceeaşi.

Bărbatul arhaic s-a obişnuit cu lupta, cu competiţia şi ştie că mai urmează şi mâine o zi de vânătoare. Mâine va râde de cel care râde de el azi. Femeia arhaică plânge dacă arde halca de carne, pentru că familia nu are ce mânca şi nimeni nu se mulţumeşte cu "lasă, chiar dacă nu avem ce mânca azi, vom mânca mâine mai bine". Se vede lipsită de soluţii. Bărbatul arhaic se înfurie că ziua lui de vânătoare s-a terminat cu o seară de foame şi plin de draci şi lipsit de maniere, animalul din el sare la bătaie şi o umple de sânge pe firava femeie arhaică, incapabilă să se lupte de la egal cu matahala care se ia zilnic la trântă cu lupii. Pentru ca în altă zi să prevină bătaia, femeia arhaică apelează la tot soiul de soluţii. Îi oblojeşte rănile, îi oferă sex, îi cântă, îi prezină scuze sau îi arată răni mai vechi care îi pot înrăutăţi situaţia. Bărbatul arhaic uită de pedeapsă sau face un pas în calea evoluţiei creierului său de bibilică şi se gândeşte că nu rezolvă nimic, carnea rămânând tot arsă.

Predispus la luptă şi competiţie, bărbatul arhaic sare imediat la bătaie, pentru că e singurul mod pe care îl vede în rezolvarea unor probleme. Problema e foamea? El omoară un animal. Problema e un atac? Se ia la bătaie cu strinii. S-a blocat o unealtă? O dă de pâmânt până se desface. Aceeaşi soluţie o aplică şi în cazul altor probleme. S-a ars mâncarea? O bate pe femeie. Plânge copilul? Îl bate până tace. Urlă un bătrân muşcat de şarpe? Îi retează degetul respectiv. El e mai tare şi dacă demonstrează asta, problema e rezolvată cu o victorie obţinută prin luptă. Învinsul trebuie să accepte termenii victoriosului. Mintea masculină funcţionează pe principiul "problem solved".

Rămasă singură ziua, cu bătrâni bolnavi şi copii care nu vorbesc, femeia arhaică nu rezovlă problema. Trage de timp până vine bărbatul care rezolvă. Alină durerea cu o vorbă bună sau un cântec. E legată de peşteră cu un laţ invizibil care o face să nu plece, universul ei rezumându-se la spaţiul respectiv. În timpul zilei, îl curăţă, îl întreţine. Copilul nu cuvântă, dar are nevoi pe care ea le deduce. Bătrânul vorbeşte stâlcit şi ea subînţelege. Când se uită la un bărbat vede două valenţe. de aia nu poate spune în faţă un "Nu" clar. Copilul din bărbat poate să sufere sau animalul din bărbat o va lua la bătaie. Cerută în căsătorie, femeia contemporană va răspunde ori "da" ori "ai măi, ce te-a apucat". Nu va spune "nu" pentru a nu-l face să sufere pe copilul din faţa ei sau a nu fi luată la bătaie de animalul din faţa ei. Ambele personaje, înghesuite în corpul bărbatului ce nu se vede nici ca un copil plângăcios şi nici ca un bădăran prost-crescut. Mintea feminină funcţionează pe principiul să dăm sfaturi, să alinăm durerea, să discutăm şi să oferim sau să căutăm compătimire.

Când un bărbat are o problemă şi se plânge unui alt bărbat, va primi o soluţie, bună sau proastă. Când se va plânge unei femei va primi un "uff, bietul de tine" şi pleacă calm, dar cu problema rerezolvată. Când o femeie are o problemă şi se plânge unui bărbat, va primi o soluţie dar va pleca cu sufletutl nealinat şi i se va părea că nu e înţelasă. Când se va plânge unei femei, vor vorbi ore în şir, fără a rezolva nimic, doar ca să se descarce şi să uite de problemă. De aceea, partea feminină din sufletul unui bărbat îl împinge la alcool. Alcoolul nu îi va da o soluţie, dar îl va face să uite problema. Partea masculină din sufletul unei femei o va împinge la achiziţia/utilizarea de cosmetice, schimbarea culorii părului sau sexul cu altul din principiul competiţiei (eu mă pot face mai frumoasă ca aia, cu culoarea asta îmi stă mai bine decât cum eram până acum, ăsta mă fute mai bine). Rămâne nealinată în problema ei, dar simte că a ieşit la luptă.

Round up, bărbatul are spiritul combativ în sânge, iar femeia stă să vadă oferta din piaţă. Femeia modernă se găseşte în Europa de Est, dar femeia contemporană se găseşte în America de Nord şi Europa de Vest. Adăugăm Japonia şi Australia ca să obţinem tabloul complet. Femeia secolului 21 s-a rupt de femeia arhaică pentru a trăi în prezentul egalităţii sexelor, în care ea poate să se lupte cu alta pentru un bărbat, poate să facă avansuri pe faţă unui bărbat, poate să ia un refuz în piept pentru că ştie că nu e perfectă. Femeia Europei de Est a rămas în adânmcul sufletului ei femeia arhaică. Nu a evoluat decât la unelte, percepţie şi mentalitate, dar fundaţia creierului ei e acelaşi creier de bibilică pe care îl avea femeia arhaică. Prin comparaţie cu femeia americancă, românca nu se luptă pentru un bărbat ci preferă să spună că cealaltă e o proastă/curvă/urâtă, nu poate face avansuri pe faţă ci se limitează la emiterea de semne subtile, subînţelesuri criptice şi aluzii discrete pe care nici măcar o altă femeie nu le îneţlege (ca apoi în mintea ei să creadă că a "făcut totul" pentru a-i arăta că-l place) şi nu poate să accepte primirea unui refuz pentru că se crede perfectă (un refuz o aruncă în depresie, ură faţă de respectivul, dorinţa de răzbunare pentru "umilinţa" suferită).


Pe aceleaşi principii
Femeia româncă de azi e emancipată la un nivel de pojghiţă, de poleială, de oe peliculă fină care acoperă peste 90% din suprafaţa ce are contact cu lumea exterioară. Pe interior, ea e aceeaşi femeie tradiţională. Mama ei i-a băgat în cap un termen precum "să fie băiat cu situaţie, mamă" şi nimeni nu i-l mai poate scoate, decât fiica ei, adică generaţia următoare. Astfel, ea caută cam ceea ce căuta şi mama ei prin anii 70-80.

Deşi spune una-alta, criterii pe care le crede, subconştientul ei o păcăleşte. Îi zice "da, da, da" şi apoi foloseşte aceleaşi criterii pe care le-a primit genetic pe linie maternă. Astfel, ea caută un băiat cu situaţie. Defineşte situaţie, mi-ai spune cititorule. Îţi răspund: o situaţie mai bună decât a ei. Astfel, femeia tradiţională, incapabilă să se ocupe de procurarea celor necesare traiului, crede că acesta e rolul bărbatului. El să aducă bani în casă, el să aducă o casă în primul rând, el să câştige suficent pentr asigurarea hranei, a hainelor, a plăţii utilităţilor şi a disctracţiei. O brumă de bani pe care o câştigă ea e bună pentru mici hobby-uri sau diferite prostioare de care el să nu ştie şi care să-i dea aroma de independenţă.

Principiile sunt aceleaşi. Ruperea de femeia arhaică şi trecerea la o treaptă superioară e greu de făcut de la nivelul de căldurică dat de comoditate. Bărbatul a trecut repede la principiul de egalitate, pentru că nu avea nicio căldurică. Nu că ar avea un creier superior, departe de mine acest gând. Ci pentru că îi convine, din şmecherie, să capete o mică parte din comoditate ştiind că o parte din funcţiile pe care le îndeplinea trec de azi în lista de responsabilităţi ale femeii. Bărbaţii mai înapoiaţi, mult mai apropiaţi ca mentalitate de bărbatul tradiţional, nu e pot rupe de situaţia în care ei sunt mai tari doar pent că sunt bărbaţi. Frustraţi de propria lor prostie, propriile limite, preferă să se ştie în fruntea clasamentului iar în coada clasamentului să treacă femeile, ca să ştie el că e superior. Fără inferiori, nu mai este automat superior. Iar asta îl deranjează în orgoliul său. Refuză să accepte egalitatea sexelor, pentru că i s-ar pune la îndoială "calităţile" şi s-ar putea observa că e un nimic.


Ok, tipa de la început
Revenind la femeia smart and sexy de care vorbeam în primul paragraf. Ea şi prietenele ei caută pe cineva care să fie într-o situţie mai bună. Fac imensa greşeală de a consideră că bărbatul e superior. Acel "El" providenţial trebuie să fie mai deştept, mai reuşit, mai bogat, mai inteligent, mai glumeţ, mai citit, mai de succes decât ea. Big mistake. El e un om. Cu defecte, cu greşeli de gândire, concepţii aiurea. Partenerul de viaţă trebuie să fie compatibil, nu superior. Ea bifează multe calităţi şi plaja ei de bărbaţi pe care îi comsideră dezirabili/competitivi se reduce drastic. Ziceam ATENŢIE, pentru că ea nu caută pe cineva compatibil. Cei pe care îi caută ea, cei care nu sunt excluşi în pre-evaluări sunt foarte puţini, majoritatea luaţi. Din ce rămâne, majoritatea nu se uită la ea din varii motive. Majoritatea nu sunt în România sau Bucureşti (oraşul în care locuieşte ea, se poate înlocui cu orice alt oraş în care trăieşte o tipă similară). Ceea ce caută ea este bărbatul aproape perfect.

Un principiu al meu zice că nu trebuie să caut femeia perfectă, pentru că e mare riscul să o găsesc. Când o voi găsi, ea va căuta bărbatul perfect, care eu nu sunt. Şi voi sfărşi contorizând ani pierduţi şi fiind dezamăgit. Sfatul meu pentru ea e acelaşi, doar inversând sexele: să nu caute bărbatul perfect, că e mare riscul să îl găsească; el o va căuta pe femeia perfectă, care ea sigur nu e. E o tipă mişto, dar nu e perfectă.

Am citit primul text de pe blogul ei acum un an, primăvara trecută. Primăvara aceasta, scrie relativ acelaşi lucru. Caută pe unul mai bun ca ea, într-un spaţiu extrem de restrăns.


Epilog - despre compatibilitate
Un termen foarte important (chiar cel mai important) pentru mine este "compatibilitate". De când l-am descoperit - şi da, a fost ca descoperirea unui nou continent - mi-a liniştit sufletul şi mi-a modificat radical procesul de căutare de partenere. L-am găsit după ce am făcut 30 de ani, deci îl pun pe seama maturizării.

Nu trebuie să caut pe una perfectă, nu are rost. Nici măcar o soluţie rapidă, că nu ştiu ce probleme pot să apară. Trebuie să fie compatibilă cu mine şi eu cu ea, să fim compatibili. Să îmi accepte defectele şi să îi accept defectele. Să comunicăm fără dropuri. Nu să ne înţelegem din priviri, e doar un concept hollywoodian. Să ne înţelegem omeneşte, verbal, sexual, fără să avem aceleaşi pasiuni, hobby-uri. Să ştiu că poate avea grijă de copilul pe care o să-l fac cu ea. Restul, vine de la sine. N-am o situaţie financiară solidă, dacă îşi caută aşa ceva atunci nu suntem compatibili. Dacă nu a depăşit încă perioada de diversitate de parteneri şi de descoperiri în materie de sex, înseamnă că nu suntem compatibili. Dacă mă ia la mişto, mă cicăleşte, o enervează nişte chestii la mine pe care nu le pot schimba, crede că femeia e egală cu bărbatul doar declarativ şi punctual acolo unde-i convine, înseamnă că nu suntem compatibili. De aia, pe unele le las în timp util, când constat că nu suntem compatibili. Mai bine să aflu după 2 săptămâni sau 4 luni, decât după 10 ani. Mai bine să aflu la 32 de ani decât la 52. De aia nu-mi pare rău când sunt respins. Înseamnă că ea şi-a dat seama înaintea mea că nu suntem compatibili. Lucru ăpentru care ar trebuie să-i mulţumesc, pentru că mi-a salvat timp. Să nu mai zic nervi, doar timp.

Alergatul după o partidă bună (în sens non-sexual) şi căsătoria rapidă pentru rezolvarea rapidă a problemei "ruşinii" ca urmare a întrebărilor răutăcioase ale colegelor măritate, prietenelor cu copii, rudelor în vârstă. Istoria ne învaţă ce înseamnă graba. În Cruciada Populară din 1096, o mare de ţărani înarmaţi cu bâte, coase şi furci, puţine săbii, dar animaţi de dorinţa eliberării Palestinei de musulmani, au plecat din Germania şi Franţa spre Constantinopol. S-au întâlnit la Belgrad, unde au cerut de mâncare şi au prădat împrejurimile şi oraşul. Spiritele s-au calmat după incident, dar ajunşi la Constantinopol, ămpăratul bizantin speriat de faptul că s-a putea întâmpla acelaşi lucru, i-a tercut repede peste Bosfor, în Asia Mică. Unde, ţăranii s-au apucat să prăduiască, acolo fiind teritoriul turcilor musulmani. Fiind trecuţi rapid, înainte de a face tabără unde urmau să fie antrenaţi şi să li se dea arme, au fost măcelăriţi complet de armata musulmanilor. Doar pentru că au fost trecuţi repede, ca să se rezolve rapid problema. Căsătoriile făcute cu rapiditate de dargul ochilor lumii aduc pe viitor dezastre. Adulter, destine distruse ale unor copii ce nu au nicio vină, depresii, nervi îndelungaţi, frustrări, ani pierduţi. Probleme aduse de lipsa compatibilităţii.

Dacă smart and Sexy va căuta un bărbat compatibil, va fi fericită. Părerea mea e că îşi impune criterii care converg spre bărbatul perfect. Va găsi probabil pe cineva inteligent, deschis, bogat, reuşit, aşa şi pe dincolo, dar cu care nu va comunica bine şi nu va fi compatibilă. Lucru care, din câte ştiu eu, i s-a întâmplat. Greşeala e bună, dacă înveţi din ea. Greşeşti cu adevărat când repeţi.

vineri, 18 martie 2011

Blogul este personal, nu-s obiectiv

Scriu ce vreau şi ce păreri am. Când vine vorba de părerile mele sunt subiectiv. Îmi place albastrul şi asta e. Nu am nicio motivaţie şi nici nu dau vreuna chiar dacă aş avea. La fel şi cu ideile pe care le scriu în spaţiul meu privat.

Nici nu mă interesează dacă ceea ce scriu e corect sau nu. Nici nu vreau să fiu obiectiv. Care vrea să ceară obiectivitate, să ceară la ziare, nu unui posesor de blog.

Blogul este ceva personal, nu sunt obligat să fiu obiectiv. Nu mai îmi cereţi asta.

View My Stats