Despre ceai (I)

Pronunţie
Mai întâi să stabilim ce este cu pronunţia şi de unde vine cuvântul. În limba română e spune "ceai", cuvântul provine direct din limba rusă ("chai", care se scrie "чай"), care l-a obţinut dintr-un dialect al limbii chineze. Eh, tocmai aici apare complexitatea problemei.

În limba chineză literară, cuvântul se scrie 茶 (detalii pe wikipedia). Numai că limba chineză este pe dialecte, iar în fiecare regiune un anumit cuvânt se citeşte în alt fel. În cazul acestui cuvânt, avem următoarele moduri de citire:
- dialectul Min Nan: "te"
- dialectul mandarin: "cha" ("cea")
- dialectul cantonez: "cha" ("cea")
- dialectul Wu: "zu" ("ciu")

Acest cuvânt a fost preluat de naţiile care au făcut comerţ cu chinezii. În funcţie de regiunea de unde au importat prima dată, fiecare a luat în limba proprie cuvântul pe care l-a auzit. Pentru că nimeni nu a luat iniţial din zona în care se vorbeşte dialectul Wu, în nicio altă limbă nu este întâlnit termenul (sau derivate din termenul) pronunţat "ciu".

În ţările cu alfabete asemănătoare, a intrat "cea". În coreeană este "cha", iar în japoneză este "ocha". În japoneză, prin "ocea" se înţelege un termen politicos, în timp ce "cha" ("cea") este un termen vulgar, nearticulat, care în anumite contexte poate semnifica un ceai de slabă calitate sau murdar.

Naţiile care au cumpărat ceai din zona dialectului Min Nan, mai exact portul Xiamen sau Amoy (pe continent, vizavi de Taiwan), au preluat în limbă termenul derivat din "te". Apoi, ţările de la care comercianţii primari au luat marfa au preluat şi termenul. Astfel, avem în limba engleză cuvândul "tea", citit "tii". De aici toate derivatele (franceză "the", germană "tee", daneză "te" etc). Alte popoare, nu au avut "filtrul" englezesc, şi au preluat în limbă termenul la prima mână, ca şi englezii: indoneziană, javaneză şi malaeziană (teh), sunda (enteh).
O particularitate în limba tamil (sudul Indiei) unde la băutură se spune "thenir" (se scrie "தேநீர்", unde "nir" înseamnă "apă"), iar la marfă se spune "theyilai" (unde "ilai" înseamnă "frunză"). Aceeaşi situaţie în limba telugu (se scrie "తేనీళ్ళు", se citeşte "teniru").
O altă particularitate este în limba cehă, unde termenul inţial era "te" sau "the". Acum este considerat arhaic şi de ceva vreme s-a trecut la "čaj" (citit "ceai", ca în română).

Naţiile care au cumpărat din alte zone, au preluat termenul de "ceai". În portugheză este "cha", în rusă "чай", în indiană (hindusă) este citit "ceai" (transcris în engleză "chai") şi se scrie "चाय". Pronunţii similare se întâlnesc în arabă şi kazahă "şai", assameză (acum mari producători de ceai) se întâlneşte "saah", în cebuană "ţa", greacă "ţai", ilokană "iţa", kannadă (India) "ceaha", khasi "şa", în somaleză "şaah", tibetană "gea", uzbecă "cioi", laoţiană "saa".

În pronunţia iniţială din dialectul mandarin se spunea "cha ye" la frunzele de ceai.

În alte limbi se mai întâlnesc cazuri ciudate. În lituaniană este "erbata" iar în poloneză "herbata", care provine din latinescul "herba thea" (ceai de plante). În poloneză în schimb, recipientul în care se pune ceaiul se numeşte "czainik", pronunţat ca în română "ceainic" (venit din rusă).

Un caz ciudat este "chai", preluat acum în limba engleză, care se referă la un anumit tip de ceai indian, "masala chai" (ceai cu mirodenii).

Total rupt de conflictul lingvistic dintre pronunţiile "ceai" şi "te" este zona munţilor Anzi, din America de Sud, unde se consuma deja "yerba mate".

Toată etimologia se găseşte aici.