O scurtă incursiune înapoi la alb-negru

Poate să pară ciudat că postul acesta vine imediat după cel referitor la capacităţile unui televizor LCD. Mă refer la filmele vechi, de acum nişte zeci de ani, care erau alb-negru.

Am făcut un mic experiment. M-am jucat cu culoarea televizorului, am redus-o la zero, astfel încât să pot vedea filmul în continuare alb-negru. Este vorba în fapt despre seriale. "Planeta Maimuţelor" (sept-dec 1974) şi "Star Trek" (1966-1969, este vorba despre prima serie). Serial vechi, care au fost destinate televizoarelor alb-negru, destinate să fie văzute alb-negru, iar culoarea era doar ceva în plus, pentru high-end-ul pieţei, cei care aveau televizoare color. "Planeta Maimuţelor" a fost pe bulgari în anii '80, dar atunci nu mi s-a părut interesant şi nu m-am uitat mult. Îmi aduc aminte doar frânturi de scene. Flashuri pe care le-am revăzut recent, când mi-am luat DVD-urile. Inutil spus că mi-am luat boxul complet "Planeta Maimuţelor", cu toate filmele şi serialele...

Culmea e că pe vremuri, când eram mic şi nu luaseră ai mei încă Telecolor (care prin definiţie era color), mă puteam doar gândi cum ar arăta imaginile în culori. Nu am încercat tot felul de remedii tâmpite precum legendele care circulau în anii '80, precum a unge un geam cu spirt sau benzină şi pus în faţa televizorului alb-negru vei vedea color. O să scriu amintirile mai jos. Acum ideea.

Atunci mă gândeam cum ar fi, ce culori au hainele actorilor... mi s-a părut ciudat ca acum să renunţ de bună voie la culoare pentru a vedea filmul alb-negru. Aşa că, atunci când am văzut şi serialul "Planeta Maimuţelor" (îmi puneam cam un episod pe seară de pe DVD), am mai încercat să iau culoarea. Oricum, fiind filmat în urmă cu peste 30 de ani, culorile nu sunt vii şi sunt puţine (cred că 256...). Tot jocul imaginii (dincolo de încadratură, mişcările camerei, actorie, decoruri) stă în lumini. "Planeta Maimuţelor" are multe scene de exterior, în timp ce în "Star Trek" predomină scenele de interior. În cel de-al doilea luminile joacă un rol mult mai important, fiind episoade în care se putea observa şi ce către un neiniţiat.

A viziona episodul alb-negru mi-a dat o senzaţie stranie, de parcă mă uitam la un cu totul alt sistem. Nu mă refer la o simplă dispariţie a culorii, ci de parcă era un cu totul alt sistem video. Parcă avea chiar o profunzime mai mare. Cu toate acestea, nu am avut deficienţe şi am putut să urmăresc firul acţiunii. Parcă era ecranul mai luminat.

Revenirea la alb-negru nu a fost o epifanie. Părea întradevăr a transmite mai multă informaţie, mai ales faptul că uniformele din "Star Trek"-ul vechi mi se păreau de culori ţipătoare acum. Mă gândesc că dacă aş încerca experimentul pe un film destinat să fie color, s-ar vedea chiar aiurea.

Povestiri, amintiri
Dincolo de geamul din poveste uns cu benzină, îmi aduc aminte diverse mituri de atunci. Un sfat pe care nişte prieteni de familie la care am fost în vizită era următorul. Bineînţeles, şi atunci ca şi acum, bărbaţii erau preocupaţi mai mult de electronice decât femeile. Domnul respectiv îi spunea tatălui meu "uite, când reglezi culoarea trebuie să pui mâna lângă ecran şi-i dai culoare până când culoarea de pe ecran corespunde cu culoarea pielii". Pe atunci circula legenda că la fiecare emisiune se schimbă setările culorii.

La fel cum atunci era o normă de bună purtare ca la ieşirea dintr-un magazin de pâine, dacă erai întrebat "e proaspătă/caldă" trebuia să-l laşi pe curios să pună mâna pe pâine, aşa era ca dacă ţi-au luat televizor color trebuie să povesteşti "cum se vede". Iar pe prietenii apropiaţi trebuia să îi chemi în vizită, să le arăţi minunea. Altfel, se puteau supăra pe tine. Aşa au venit câţiva copii din faţa blocului, cam unul pe seară, să vadă cum se văd "desenele de pe bulgari" în culori. În 1990 televizorul color mi-a fost un avantaj, deoarece am câştigat nişte bani când am pus pariu cu un coleg de joacă ce susţinea că chitara dinozaurului Denver este galbenă şi eu ziceam că e roz.

Mai era mitul că dacă se transmit imagini alb-negru de către postul tv, trebuie să închizi televizorul că se strică ecranul, sau îl poţi "păcăli" reducând la zero culoarea.

Până să devină ceva comun, televizorul color era un însemn al statutului social. Era ceva "mai mult" decât restul, era ca şi cum ai trecut la nivelul următor. Mai ales că în piaţă încă se găseau televizoare alb-negru. Şi nu părea nimic ciudat dacă vedeam pe stradă doi oameni care cărau un televizor într-o pătură, fiecare ţinând de două colţuri. Mi-am dat acum seamă cum s-au schimbat vremurile când am văzut recent doi oameni făcând asta şi mi s-a părut foarte ciudat. Parcă erau din alt timp.

După asta a urmat telecomanda. Iniţial a fost un adaptor de telecomandă, apoi, următorul televizor a avut funcţia de telecomanda încorporată. Odată cu următorul televizor a venit şi teletextul, care părea un bunic al internetului. Mai există şi acum, deşi nu l-am mai folosit de ani buni.

Bunicii mai aveau un Rubin, pe care îl foloseau foarte rar, fiind secundar. După ce ai mei au luat Telecolor, au renunţat la Diamant şi l-au dus la bunici. Abia atunci ei au renunţat definitiv la Rubin, iar Sirius a devenit la ei cel secundar. Acel Rubin era al naibii de greu şi era mai mult un radio cu ecran. Şi dura câteva minute până se lumina ecranul de tot.

PS
Rubinul din poză nu este exact cel despre care vorbeam, am luat imaginea de aici, la o căutare pe Google.