miercuri, 2 decembrie 2009

Băsescu/PD: disperare şi oportunism

Din agresivitatea de limbaj a lui Traian Băsescu şi a susţinătorilor săi, precum şi din gesturile disperate pe care le fac (cu miros de "plan B"), reiese că pediştii sunt disperaţi.

Situaţia de fapt este următoarea:
- sondajele indică Geoană - 53% şi Băsescu - 47% (înainte de faza cu copilul)
- Crin Antonescu şi PNL îl susţin public şi deschis pe Mircea Geoană.

Cum cheia câştigării cursei stă în voturile lui Crin Antonescu, a încercat şi Băsescu în primele două zile să atragă electoratul liberal. Cu păcăleala că "dreapta a câştigat". Anticomunişti de ocazie, creştin-democraţi deveniţi peste noapte că aşa a avut chef Băsescu, pediştii au crezut că ne pot duce de nas. După ce Antonescu a spus că nu îl susţine deloc pe Băsescu, Băsescu în tupeul lui a declarat că el nu discută cu nimeni. Îmi aduce aminte de o fosta colegă de muncă de acum 5 ani care se tot ţinea de mine. Dacă tot îşi aranja programul să plece odată cu mine deşi se devia mult de la drumul ei, i-am propus să rămânem undeva să discutăm. În loc să-i spun din prima că pa, am făcut o introducere. Mirosind trendul discuţiei, mi-a tăiat-o brusc că "hai să nu ne mai vedem", ca să o spună ea. Am fost de acord, şi i-am spus că oricum nu-mi plăcea de ea. S-a ridicat nervoasă spunând "ca orice bărbat respins, începi să jigneşti". Cam aşa şi cu Băsescu, dacă nu-l bagă nimeni în seamă, spune că el nu negociază.

Anticomunişti, că e la modă
Păi nu spunea iniţial că nu ştie dacă vrea să candideze? Acum scoate oameni în stradă să protesteze împotriva comunismului.

În primul rând, mergând înapoi pe firul istoriei, PD-L este în fapt PD, cu o facţiune liberală (desprinsă din PNL, condusă de Teodor Stolojan şi controlată de Valeriu Stoica, numită Platforma Liberală, apoi PLD, apoi a fuzionat cu PD). PD se numea iniţial, în 1995 "PD (FSN)". Înainte se numea FSN. Din 1991, bucata de FSN fidelă lui Ion Iliescu a plecat formând FDSN, devenit apoi PDSR, devenit apoi (după absorbţia PSDR-ului lui Sergiu Cunescu) PSD. Păi, Blaga şi Băsescu erau între deputaţii şi senatorii FSN din 1990 care aplaudau actele minerilor. Au făcut parte din angrenajele de acaparare a puterii de către Ion Iliescu şi din aparatul de represiune din 1990.

Acum, se dau anticomunişti. Aşa, că e la modă. Aşa, că o cere momentul. Cică sunt creştin-democraţi. Păi, şi aşa au devenit tot de ocazie. Cum? Simplu. FSN era iniţial doar un mijloc prin care gruparea Ion Iliescu, controlată de Mihail Gorbaciov şi acţionând la ordine şi în coordonarea directă a KGB (centrul de comandă era iniţial la MApN, în telefonul lui Victor Stănculescu, în prima parte a zilei de 22 decembrie, apoi s-a mutat în sediul CC; a propos, Ion Iliescu nu a precizat până acum de ce în drumul de la TVR din Aviatorilor până la CC s-a oprit la ambasada URSS de le Kiseleff) s-a instalat la putere. Apoi a conservat puterea, a zdrobit opoziţia celor care croiau democraţie pe bune, cu voinţa poporului nu doar glasnost (o opoziţie decorativă, doar cu rolul de a supapă a răbufnirilor populare), după cum era planul lui Gorbaciov pentru Europa de Est. Pe fond, FSN este continuatorul de drept al PCR, fiind transformarea acestuia şi revenirea de la comunismul independent de Moscova practicat de Nicolae Ceauşescu înapoi sub pulpana Moscovei. Chiar dacă nu prin comunism, măcar prin altă formă.

În 1989, Traian Băsescu era nomenclaturist în aparatul de partid. Acum se dă anticomunist. În iunie 1990, era secretar de stat pe transporturi navale în Ministerul Transporturilor, deci tot în aparatul de conducere. Atenţie, nu a fost membru simplu de partid, printre cei luaţi la grămadă, sau intraţi ca să poată face o carieră într-un sistem dictatorial, era nomenclaturist. Atenţie, nu era un simplu cetăţean care afla de la televizor de ororile şi crimele minerilor din iunie 1990.

Cum a ajuns PD un partid creştin democrat?
În al doilea rând, FSN era în 1990 o structură de monolit, rolul opoziţie fiind diminuat, intenţia fiind doar de a avea rol decorativ. FSN era partidul-stat, care permitea prin glasnost şi perestroika, adică să existe opoziţie pe plan politic şi iniţiativă privată pe plan economic. Eşalonul doi al PCR, foşti spioni sovietici, lingăi care ar fi ţinut cu oricine pentru a-şi păstra sau a primi privilegii şi diverşi oportunişti erau în fapt FSN din 1990. În 1991, la spargerea FSN, gruparea preşedintelu Ion Iliescu a creat FDSN, iar oamenii fideli premierului Petre Roman au rămas într-un FSN mai mic, reconceput pe noua dimensiune. În alegerile din 1992, au participat FDSN şi FSN cu liste separate, iar la postul de preşedinte din partea FSN a participat Caius Traian Dragomir (ilustru anonim înainte şi după alegeri, Petre Roman era peste tot cu el în campanie). FDSN a câştigat alegerile cu 28%, s-a aliat cu PSM (3%), PUNR (8%) şi PRM (3,8%) pentru a avea majoritate. FSN (10%) a intrat în opoziţie, dar separat de opoziţia democratică cristalizată în CDR (20%), la care se adăuga şi UDMR (7,5%).

Atenţie acum la PSDR-ul lui Sergiu Cunescu. PSDR a candidat singur pe liste în 1990 şi a luat 1%. În 1992, a candidat pe listele CDR. Fiind singura formaţiune de stânga din rândul opoziţiei democratice, iar restul partidelor erau de dreapta, Sergiu Cunescu s-a decis să-şi scoată partidul din CDR. Ca un partid social-democrat veritabil, era membru al Internaţionalei Socialiste. Dar nu performa bine în alegeri, spaţiul stângii fiind ocupat de PDSR şi PSM. În 1996 intră în parlament prin alianţa USD (împreună cu PD), iar în 2000 intră în parlament prin alianţa PDSR (Polul Democraţiei Sociale din România, aceeaşi siglă ca Partidul Democraţiei Sociale din România, format din PDSR, PSDR şi PUR). Dispare din viaţa politică în 2001 când fuzionează cu PDSR pentru a forma PSD.

În 1996, FSN îşi schimbă numele în PD (FSN), iar apoi cu ajutorul PSDR intră în Internaţionala Socialistă. Trocul a fost introducerea PSDR în parlament, prin vehiculul numit USD (Uniunea Social Democrată), o alianţă între cele două partide, unde PD avea 75% iar PSDR 25% dintre parlamentari, deşi proporţia voturilor era de 90-10.

Rămâne partid de stânga, renunţă la particula "FSN" dintre paranteze în 1998. În 2000 participă singur în alegeri, ca PD (7%). Între 2000-2004 face opoziţie alături de PNL. În 2005 se retrage din Internaţionala Socialistă şi în 2006 intră în PPE (Partidul Popular European). Popularii europeni se uitau cu îngrijorare la faptul că PNŢCD (singurul partid creştin-democrat din România) a ieşit din parlament în 2000 şi nu a mai putut intra în 2004. Aşa că au acceptat.

Ah, şi PD a devenit creştin-democrat după ce i s-a sculat aşa lui Băsescu într-o dimineaţă de congres, printr-un vot în unanimitate şi cu documente programatice făcute în grabă, copy-paste după documentele anterioare, de partid de stânga.

Oportunitatea
Social-democraţi când aveau nevoie de recunoaştere internaţională, creştin-democraţi când aşa i s-a sculat lui Băsescu. Acum, li se pare că anticomunismul dă bine. Interesant acum este faptul că Corneliu Coposu a devenit un simbol pe care toată lumea şi-l însuşeşte. Interesant este faptul că anticomunismul a devenit o atitudine pe care toată lumea şi-o arogă. Faptul că au dispărut atitudinile comunistoide din 1990, "nu ne vindem ţara", "capitalismul ne lasă fără locuri de muncă", "străinii vor să ne dea afară şi să vîndă aici produsele lor" iar viziunea lui Corneliu Coposu a devenit cam 90% realitatea care ne înconjoară acum, după 20 de ani, nu poate decât să fie un lucru bun. Cam nasol cu oportuniştii care acum au devenit anticomunişti pentru că aşa dă bine.

De regulă, oportuniştii nu-s oameni de bază. Stau cu tine şi susţin o idee că aşa au ei interesul de moment. Cine a tot fost oportunist, va rămâne mereu. Rămâne la ideea de bază că trebuie să fie unde îi e momentan bine. Nu susţin o idee, ci se modifică aşa cum bate vântul. Iar PD şi Băsescu sunt oportunişti din naştere. Comunişti înainte de 90 că numai aşa le putea fi bine... anticomunişti în 2009 că să-i păcălească pe unii, să-l voteze, să rămână la putere... să le fie bine.

Epilog
Declaraţia anticomunistului de ocazie Traian Băsescu în 2006:
"Nu avem o evaluare ştiinţifică pentru a putea condamna comunismul".

Anticomunistul Traian Băsescu nu a ştiut de ce e nevoie să condamne comunismul, a avut nevoie de o comisie şi de un raport. Habar n-avea despre închisori, canal, exil, anchete, luptătorii din munţi, masacrarea conducerii politice la Sighet, decimarea elitei intelectuale la canal, experimentul oripilant de la Piteşti, gulagul, lagărele de muncă forţată, naţionalizările de case, fabrici, terenuri... genocidul comunist, holocaustul roşu! Habar n-are. Pe vremea regimului comunist lucra la Anvers. Câţi români puteau lucra în Vest? Cam nimeni, doar cei din aparatul opresor.

De asemenea, după condamnarea comunismului... Băsescu nu a mai continuat, că nu mai renta electoral. Muncă multă, cu rezultate electorale mici. Condamnarea comunismului nu a adus după sine condamnarea conducerii, a activiştilor, a gardienilor din închisori, a ofiţerilor de securitate, a anchetatorilor şi mai ales a conducerii. Oamenii care alcătuiau mecanismul aparatului de stat au scăpat.

Un comentariu:


View My Stats