Era pe vremea lui Adrian Năstase o campanie tâmpită, prin care oamenii erau îndemnaţi să cumpere produse româneşti. Produsele respective primeau o etichetă aparte. Programul se numea "Fabricat în România". Campania era tâmpită pentru că crea obligaţii doar cumpărătorului, nu şi fabricantului. Cumpărătorul român trebuia să cumpere produse româneşti, pentru a păsta banii în ţară. Producătorul trebuia să producă în ţară. Atât. Niciun cuvinţel despre calitatea produsului. Producătorul nu trebuia să investească în calitate.
Chiar ne iau de proşti?
Schema a fost abandonată deoarece românii nu au muşcat prea mult din momeală. Au văzut că produsele sunt la fel de proaste, doar că acum producătorii plâng cu lacrimi false de crocodil, ca nişte cerşetori de la semafor sau de prin tramvaie, iar ambalajul avea o siglă aparte. Programul a fost activ între 2001-2005.
În 2007, producătorii care au investit mai nimic în calitate şi în marketing vin iarăşi către români. Patronatele din industria laptelui, a cărnii şi a vinului îşi unesc forţele laolaltă cu o agenţie de publicitate (Violet) prin care vor să promoveze produsele româneşti. La lansarea proiectului, producătorii vorbeau tot despre necesitatea ca românii să cumpere produse româneşti. Dar nimic despre calitate.
Frate, frate, dar brânza e pe bani
Naţionalismul de tip comercial nu ţine decât la anumite pături sociale. Promovând produse proaste a căror singură "calitate" este faptul că sunt produse în aceeaşi ţară în care locuieşti prinde la cei obişnuiţi cu produse proaste. Când au de ales între două produse la fel de proaste, îl aleg din spirit patriotic pe cel cu campania. Oamenii obişnuiţi să cumpere cele mai ieftine produse, vor face la fel. Consumatorii care preferă produsele mai bune calitativ, vor încerca să vadă dacă produsele româneşti întrunesc calitatea pe care ei vor să o cumpere. Procentul de produse sub "linia roşie" este zdrobitor. Clienţii aceştia sunt pierduţi. Faza nasoală e că exact ei erau clienţii care ar fi produs profit.
Foarte convenabil pentru producători. Hai să plângem în piaţa publică şi să ne văităm că ni se închid firmele pentru că oamenii nu ne mai cumpără produsele. Nu se întreabă de ce? Ba da, s-au întrebat şi au şi răspuns: pentru că produsele lor sunt de calitate inferioară. PROASTE! De ce nu investesc în creşterea calităţii? Nu ştiu. Adică, bani de cheltuit au, că-i bagă în campanii...
Un alt doilea motiv este că produsele lor sunt şi scumpe. Proaste şi scumpe. Iar prezentarea este sub orice critică. Nu sunt orientaţi spre client, ci doar spre profit. O comparaţie simplă este factura Electrica de anul trecut faţă de factura Enel din anul ăsta. Factura Electrica era vai de capul ei, făcută la mişto cu nişte date aruncate acolo să fie, date care nu trebuie clientului mai la nimic. Factura Enel conţine relativ aceleaşi informaţii, dar cele nerelevante sunt grupate şi puse cu font mai mic, cele importante pentru client sunt puse în evidenţă. Asta e orientarea spre client. O chestie simplă, ce putea fi făcută şi înainte de privatizare. Altă comparaţie sunt merele de la Carrefour sau Cora, unde cele din România arată jalnic şi cele din Polonia sunt frumoase.
Cine e de vină
Dar clientul era captiv. Boala e veche, de prin anii 1950, când firmele străine au fost izgonite din România, fabricile naţionalizate, importurile de produse din Vest au fost interzise şi se fabrica mai totul aici sau se importa din alte ţări comuniste. Ştirile cinematografice ale vremii (nu era televiziune) ziceau că "decât să dea banii pe produse scumpe fabricate de imperialişti, românii pot cumpăra de acum produse mai bune, mai ieftine şi fabricate în ţară". Produsele de atunci erau copii imperfecte, slabe calitativ şi scumpe. Deşi preţul la raft era mic, preţul real era imens, ca urmare a tăvălugului de subvenţii încrucişate specifice unui stat totalitar, indiferent de doctrină.
Într-o economie cu clienţi captivi nu se investeşte în calitate, pentru că patronul (aka statul) nu are de ce. Obligat-forţat, clientul cumpără. Nu are concurenţă, deci nu are unde să fugă. Dacă este concurenţă, te chinui să produci ceva mai bun/ieftin decât competitorul. Dacă ai monopol absolut şi fără perspective de a se modifica în următorii zeci de ani, nu investeşti în calitate pentru că ai pierde banii.
Ieftin+bun sau scump+prost?
Revenind în prezent, patronatul de acum are aceleaşi metehne. Numai că acum s-a trezit că vin nişte băieţi de afară cu mărfuri mai bune/ieftine. Dăm vina pe subvenţiile pe care statele de origine le practică. Bine, de aia or fi portocalele mai ieftine în Grecia. Dar calitatea? Prezentarea produsului? Ambalajul? Explicaţiile de pe etichetă? În loc să investească în astfel de lucruri, unii patroni de la noi preferă să atingă coarda sensibilă a românului, aia cu patriotismul.
Ce uită ei este că din 2007 "noi" nu mai suntem România. Nici CEFTA. "Noi" suntem UE. Fabricat la "noi" înseamnă în România, Bulgaria, Ungaria, Germania sau în Suedia. Bulgarii au pâinea la jumătate de preţ şi aceeaşi calitate. Suvenirurile din Danemarca sunt fabricate în Irlanda. Suveniruri! Am rămas şocat. Adică eu cumpăr ceva să-mi aducă aminte de ţara respectivă, iar un suvenir e ceva prin definiţie ca aparţinând pe plan local de-a întregul. Idee, concepţie, design, materie primă, forţă de muncă, magazin. Dar să scrie undeva, mic "Made in Ireland"?!
În plus de asta, controlul calităţii în România este practic inexistent. Produsul iese prost, pentru că muncitorii fură materie primă. Cei cu controlul calităţii nu fac nimic, pentru că asta ar însemna să muncească, ori scopul lor în viaţă este să aibă o funcţie de conducere, salariu bun şi să nu facă nimic. Iar acest triunghi nu trebuie spart, pentru că li se strică echilibrul vieţii.
Recent era o mare manifestaţie de protest în Bulgaria. Producătorii de lapte acuzau procesatorii că nu cumpără laptele lor. Procesatorii au răspuns că 30% din laptele brut produs în Bulgaria corespunde cu standardele europene. Iar preţul la acest lapte ce poate fi achiziţionat legal pentru a se face din el iaurt, brânză şi alte lactate este cu 25% mai scump decât laptele similar din alte ţări UE (culmea, intră aici şi România). Producătorii au continuat să ţipe pe latura naţionalismului şi a patriotismului, evitând discuţia despre preţ şi calitate.
Concluzia
Aşa ajungem să importăm mere. În România se produc mere scumpe de proastă calitate. La fel în cazul produselor cu care vroiau să ne păcălească alea trei patronate. Lactate, vin şi carne. Să facă produse bune şi le voi cumpăra. Să facă produse ieftine şi oamenii care cumpără ieftin de nevoie sau din principiu le vor cumpăra. Dar să fabrici produse proaste şi scumpe şi apoi să plângi pe umărul cumpărătorului încercând să-l impresionezi fluturând tricolorul nu mai merge în secolul ăsta.
Chestie de preferinţă
Pentru mine, prioritate cu produsele din Germania. În eşalonul doi intră ţările de limbă germană (Austria şi Elveţia), precum şi Japonia şi SUA. În eşalonul trei intră ţările germanice (Olanda, Luxemburg, Danemarca, Suedia, Norvegia, Islanda); bag aici forţat şi Finlanda. În eşalonul patru întră restul ţărilor UE, în afară de Italia. În astea am încredere. Apoi restul lumii, cu accente rare pe anumite ţări ce-mi prezintă curiozitate uneori.
Evit produsele din Italia, Turcia, Rusia, RP Chineză, Spania şi România, pentru că nu îmi prezintă încredere. Singurele excepţii le fac în cazul produselor sub o anumită marcă. Dacă e Adidas şi e fabricat în RP Chineză, măcar am încredere în marcă.
Am avut în vedere principiile astea când am renovat. De exemplu, nu aveam chef de robinete italieneşti care crapă şi curge pe lângă, am pus germane. Nu aveam chef de parchet românesc de căcat şi am luat austriac. Şi tot aşa. La toate am plătit mai mult. Pentru că sunt prea sărac să cumpăr lucruri ieftine.
Epilog
Am văzut la Realitatea un reportaj pe tema asta. Bineînţeles, făcut de o fătucă de presă care biata de ea nu a înţeles nimic. Şi cum făcea ea duios un stand-up la raionul de alimente din Carrefour, ne explică cu nu mai găsim fructe româneşti. "Priviţi aceste rafturi. Am ajuns să cumpărăm pomelo din China, rodii din Grecia, smochine din Turcia, curmale din Iran, banane din Ecuador, ananas din Thailanda. Nu se mai găsesc produse româneşti". În creierul ei preocupat de găsirea unei chirii ieftine şi de faptul că o văd rudele de la ţară la televizor nu mai era loc pentru mere, pere, caise, struguri. Care sunt din Polonia, Italia, Bulgaria şi Israel.
Bine, probabil că undeva în alt colţ mai exotic al lumii, unde se produc banane, o reporteriţă la fel de toantă se minunează că se găsesc spre cumpărare mere din România.
