Agenţia de turism azi

Agenţia de turism s-a distanţat de mult de scopul pentru care a apărut, ca afacere mă refer. Înainte, turismul individual era scump (în primul rând). Plus că era cronofag în procesul de căutare şi selecţie a destinaţiilor şi al transportului (în al doilea rând).

În primul rând, plăteai mult dacă te cazai singur într-o cameră, plăteai mult dacă cumpărai un bilet de avion de unul singur. În al doilea rând pierdeai timp ca să stai să îţi cauţi cea mai ieftină variantă.

ÎNAINTE
A apărut agenţia de turism. Oferea cazaer mai ieftină în acelaşi loc, bilete de avion/tren mai ieftine. Cum? Simplu: cumpăra en gros cu un discount. De exemplu, zicem că acea cameră costă 100 lei. Agenţia cumpără 1000 de camere la un discount de 20% (zicem), adică la 80 lei/cameră. Şi le vinde la 1000 de oameni cu - să zicem - 90 lei. Ea obţine un profit de 10 lei de pe urma ta. Tu obţii un preţ mai ieftin decât dacă dădeai hotelului 100 lei. Hotelul e bucuros că e fully booked. Everybody happy. (La fel şi cu transportul)

ACUM
Azi, agenţia de turism vrea să te jupoaie de bani, de parcă ar fi un cârnat cu hotel sau restaurant pe litoralul românesc. Acum, preţul la agenţia de turism este mai mare decât dacă te apuci tu să cauţi cazare (booking.com, venere.com, kayak.com, că atâtea îmi vin în cap, eu caut pe vreo 15 site-uri). Acum, preţul la biletul de avion low-cost e mai mic dacă îl cumperi online cu cardul direct de pe site-ul companiei aeriene (după ce ai căutat pe motoare specializate gen skyscanner.com, airtickets24.com).

Nu înţeleg ce s-a pierdut pe drum. De ce cumpăr camera de hotel cu 100 lei de la hotel (online, cu cardul) şi agenţia mi-o vinde cu 150? De ce cumpăr de la Wizz Air/Blue Air bilet cu 100 lei şi agenţia îmi vinde Tarom/Lufthansa/Air France la 400 lei?

Eu cred că:
- agenţia le ia întradevăr cu discount, dar pune cu nesimţire adaos comercial că poate sunt prost şi nu mă interesez
- agenţia nu le ia cu discount şi pune un adaos cât de cât normal, dar atunci... de ce să mă mai complic cu agenţia
- agenţia le ia mai scump şi... anyway, în ultimele două cazuri şi-a pierdut rolul de discounter care cumpără en gros

Variantă azi: să cumpăr individual cazare şi transport.
Variantă mâine: o să apară site-uri pt formare de grupuri de turişti (fără să ne cunoaştem) şi să cerem deodată toate camerele dintr-un hotel sau toate locurile dintr-un avion.

Singura chestie la care mai e utilă agenţia de turism este să mă inspir, dacă nu ştiu unde să îmi fac vacanţa.

Clasificarea parfumurilor

Clasificarea parfumurilor după concentraţie:
(în mijloc sunt cele mai des întâlnite)

Perfume Oil: 20-50% (de regulă: 30%)
Extrait de Parfum: 20-40% (de regulă: 25%)
Esprit de Parfum: 15-30% (de regulă 20%)
Soie de Parfum: 15-18% (de regulă: 18%)
-------------------------------
Eau de Parfum: 12-25% (de regulă: 15%)
Eau de Toilette: 5-18% (de regulă: 10%)
Eau de Cologne: 3-8% (de regulă: 5%)
-------------------------------
Eau Fraiche: 2-3% (de regulă: 3%)
Splash, Aftershave lotion: 1-3% (de regulă 2%)

Frustrări naţionale

Nu înţeleg ce se băşică atâta lume că a pierdut tipul ăla meciul de box. Pur şi simplu, adversarul a fost mai bun! Ne-a băgat în cap propaanda comunistă din anii '80 că nu conta că eram în frig, lumină cu porţia, mâncare mai deloc, haine proaste şi peisaje gri în oraşe... conta că avem olimpici şi că suntem buni la fotbal. Unii au rămas aşa şi nu le vine să creadă când România pierde un meci de fotbal, handbal, tenis, box sau ia un loc slab la Eurovision. Nu suntem minunaţi, suntem normali. Aczăm terenul, ploaia, abitrul, organizatorii, scena... O naţie cu toţi creierii acasă nu are frustrări din astea pe care le compensează prin competiţii internaţionale. Uneori suntem buni, alteori proşti, iar în unele momente, unii pur şi simplu sunt mai buni decât noi. NU mai avem de ce să căutăm compensaţii în sport sau alte competiţii. Avem lumină 24/24, căldură iarna, mâncare destulă, haine frumoase şi oraşe vii. Norvegia a ieit pe ultimul loc la Eurovision şi norvegienii nu acuză organizatorii, sonorizarea, "votul politic". Nu terenul e noroios, nu arbitrul a ţinut cu ei. A scormoni rahatul şi acăuta vinovaţi în altă parte deoarece mintea noastră refuză să conceapă faptul că pur şi simplu am pierdut denotă o naţie de oameni mici, frustraţi, orgolioşi, săraci pe dinăuntru şi pe dinafară care se refulează prin concursuri.

Studiu de caz: Rolul telefonului mobil în ritualul împerecherii umane din Europa de Est

De la apariţia lui, acest obiect cunoscut iniţial ca "celular" era folosit de mascul pentru a da impresia femelei că el este deţinătorul unei averi consistente. În anii '80 era văzut doar în filme, produsul nefiind disponibil în cadrul comerţului socialist practicat de piaţa închisă din România. În fosta RDG puteau fi văzute mai des, iar în Cehoslovacia sau Ungaria (la graniţa cu Austria) mai rar. Obiectele erau masive şi purtate ostentativ la vedere. Chiar dacă aparatul nu funcţiona, masculul dădea mesajul că are capacitatea de a aduce alimente şi produse necesare traiului din ţări dezvoltate. Femela considera că acesta îi poate oferi un confort şi ceda avansurilor lui practicând ritualul conform căruia se preface că nu ar vrea, dar nici nu pleacă aşa că se lasă greu.

La începutul anilor '90, telefonia mobilă a apărut în Europa de Est într-o formă incipientă, a semi-mobilităţii. Telefonul avea o baterie slabă şi trebuia conetat permanent la o sursă de energie mobilă, soluţia ideală fiind automobilul (un alt element perceput de femele drept un semn al prosperităţii masculului). Masculii care doreau să afişeze preţiosul obiect deschideau geamul maşinii sau opreau într-o zonă cu trafic intens pietonal şi vorbeau stând în picioare lângă maşină. Pentru a fi observaţi, ţipau şi gesticulau. Ca bonus, se îmbrăca în geacă de piele şi afişa un pager. Chiar dacă viaţa lui nu depindea practic de acel obiect, masculul dădea impresia că are capacitatea de a aduce blugi, gumă de mestecat şi bomboane Bonibon sau Topitop din Turcia pentru a le vinde pe piaţa incipientă locală, că poate schimba valută, deci poate oferi un trai bun din profitul obţinut. Femela considera că acesta îi poate oferi un confort şi ceda avansurilor lui practicând ritualul conform căruia se preface că nu ar vrea, dar nici nu pleacă aşa că se lasă greu.

La sfârşitul anilor '90, telefonia mobilă, la o funcţionalitate apropiată de cea din ziua de azi, a apărut în Europa de Est. "Celularele" erau mari, voluminoase, masculul având o scuză pentru a le purta ostentativ. Însoţite de un ziar (după modelul văzut în filmele americane clasa B), telefoanele dădeau impresia că masculul este şef "la o firmă", aparatul de comunicare fiindu-i necesare "pentru contracte". Ca rebeliune faţă de clişee, masculul tip "Vama Veche" ce dorea să pară interesant spunea că el nu foloseşte telefon mobil. Ca bonus, afişa un lanţ de aur. Astfel, masculul dădea impresia că salariul său este peste medie, având astfel capacitatea de a oferi un nivel de trai tot peste medie. Femela considera că acesta îi poate oferi un confort şi ceda avansurilor lui practicând ritualul conform căruia se preface că nu ar vrea, dar nici nu pleacă aşa că se lasă greu.

La începutul anilor 2000, avansul tehnologic a micşorat telefoanele. Masculii cu degete cât cârnaţii se chinuiau să folosească telefoane cu butoane milimetrice pentru a impresiona femelele prin valoarea terminalului etichetat drept "de lux". Telefoanele mari nu mai erau considerate scumpe, cu excepţia modelelelor Communicator de la Nokia. Aroma de smartphone venea după desfacerea aparatului Nokia Communicator şi aparentul lucru cu "date importante de la firmă". Pentru a se diferenţia de 90% dintr eoameni care aveau Nokia, masculul încerca să iasă în evidenţă prin deţinerea fie a unui terminal Nokia scump, fie prin deţinerea altui model, dar scump. Se plânge că "nu m-au lăsat să-l folosesc în avion". Ca rebeliune faţă de clişee, masculul tip "Vama Veche" ce dorea să pară interesant spunea că nu foloseşte logo-uri speciale, doar ringtone-uri aparte, pentru că este "artist sensibil". Ca bonus, se folosea un hands-free cu fir şi afişarea unui al doilea telefon. Fraza cu care masculul dorea să impresioneze femela era "dă-mi bip că te sun eu, am minute". Astfel, ddea impresia că preţul mare al apelurilor nu este o problemă pentru el. Femela considera că acesta îi poate oferi un confort şi ceda avansurilor lui practicând ritualul conform căruia se preface că nu ar vrea, dar nici nu pleacă aşa că se lasă greu.

La sfârşitul anilor 2000, terminalele care dădeau impresia unei averi consistente erau cele considerate "de business". În afară de un model anume, masculii schimbau telefoanele des, pentru a da impresia femelelor asupra unei lejerităţi în efectuarea de cheltuieli mari succesive. Ca bonus, se folosea un hands-free bluetooth şi un stylus pentru smartphone-urile primitive cu touchscreen primitiv, mărci HP, Palm sau Samsung Omnia. A început distanţarea faţă de afişarea unei activităţi serioase, a unei atitudini "de business", legate "de firmă" prin apariţia jocurilor sau a elementelor de distracţie pe telefon. Se consemnează scoaterea telefonului pentru a face o poză, mai mult pentru a arăta capacitatea telefonului. Se folosea lauda "are 3G". Ca rebeliune faţă de clişee, masculul tip "Vama Veche" ce dorea să pară interesant spunea că "cel mai bun telefon este iPhone" şi că "strânge bani". Costul convorbirilor a scăzut, iar femela putea să sune fără a o costa mult. Masculul folosea fraza "închide că te sun eu, am minute căcălău" şi afişa un al doilea telefon "e cel de la muncă", dând astfel impresia unor venituri mari. Femela considera că acesta îi poate oferi un confort şi ceda avansurilor lui practicând ritualul conform căruia se preface că nu ar vrea, dar nici nu pleacă aşa că se lasă greu.

La începutul anilor 2010, terminalele scumpe sunt cele smartphone. Pentru a da impresia unei averi consistente, masculii afişează unul sau două smartphone-uri, fac poze şi filmează cu ele (folosind lauda "filmează HD"), afişează aplicaţii scmpe pe care le-au cumpărat ("găseşti orice în appstore"). Pentru a arăta aparatul femelei, masculul se preface că ar vrea să-i arate de fapt ceva "pe net". Ca bonus, masculul afişează pe contul său de facebook poze din piscine, lângă maşinile scumpe ale altora, din vacanţe "la o vilă" la munte, din excursii în locaţii exotice ("da, am fost în Dubai") sau scumpe ("e mişto la Amsterdam"). Ca rebeliune faţă de clişee, masculul tip "Vama Veche" ce doreşte să pară interesant filmează diverse aiureli cu telefonul pentru că "a văzut ceva tare" şi spune că pentru poze are "un deselere luat ieftin la o superofertă". Pentru a da impresia unei averi, masculul spune că nu cumpără telefoane "la liber" (adică mai ieftine) pentru că le vrea "cu garanţie" (adică noi, implicit scumpe, la preţ de magazin) deşi telefoanele nu se mai strică singure în primii 4 ani de utilizare, timp în care oricum terminalul va fi schimbat. Astfel, masculul dă impresia unor venituri mari. Femela considera că acesta îi poate oferi un confort şi ceda avansurilor lui practicând ritualul conform căruia se preface că nu ar vrea, dar nici nu pleacă aşa că se lasă greu.

Ce-a fost Nokia şi ce-a ajuns

Doamne, ce telefoane proaste a început Nokia să facă! dacă până acum câţiva ani, prima cerinţă la cumpărarea unui telefon era să fie Nokia, acum prima cerinţă va fi să NU fie Nokia.

Vreau să intru în aplicaţiile de pe cartela de memorie şi se restartează telefonul. Şi face asta după ce am reinstalat softul.

Dior Homme

Campionul zilei este Dior Homme. Reclama este fenomenală, deşi este lungă, merită urmărită. Este ca un film de (foarte) scurt metraj. Nu a fost creată pentru tv, pentru tv este disponibil un scurt clip de 20 secunde care arată ca un trailer al "filmului", ce te face să cauţi reclama pe net. Astfel, e de secolul 21.


Un Rendez-Vous - Trailer Dior Homme de Dior

Mi se pare interesant, bine realizat. Ideea de a-l căuta te proiectează în actual. Foarte cu picioarele pe pământ şi marketing de ţară civilizată, de secol 21. Filmul are o patină anume, de clasic. vezi telefonul fix cu disc, maşina... Îmi place costumul, maşina, atitudinea. Ca să nu mai spun despre Ea, femeia Dior (cel puţin imaginată de regizorul de renume Guy Ritchie), care este breathtaking. Sexy, senzuală, sigură pe ea deşi dă o aromă de bitchy şi instabilă relaţional. Doar din mişcări, priviri şi atitudine m-a lăsat cu gura căscată. Se rupe de genul Pamela Anderson/Jenna Jameson/Lisa Ann din filme porno, nu numai prin superioritatea atitudinii (nu în formă brută, animalică, de consumare rapidă gen porno-style), dar şi prin senzualitate. Cum reuşeşte ea să fie extrem de atrăgătoare, deşi are sânii mici. Prin comparaţie cu altele care cred că trebuie doar să aibă sânii mari, eventual să bage în ochi publicului un decolteu larg şi e suficient. Eh, pentru astea nu e suficient. Aici, mâna regizorului şi alegerea potrivită a actriţei.

Aşadar, el. Atitudinea, misterul, costumul, maşina. Niiice, mă simt acolo. Mă simt în target. Neras... şi o privire. Suficient cât să îţi arate masculinitatea subiectului. Fără masculinitatea redată de muşchi cu piele bronzată, daţi cu ulei şi stropi de apă. Reclamele alea sunt targetate pe femei sau pe gay, ori hai, pentru musculoşi/sportivi, nu mă simt în target.

Important în clip este personajul cel mai important: parfumul însuşi. Aparent un rol minor, uitat pe o etajeră, apare ca personaj principal de la 3:25, când peisajul nu mai este închis, de cameră de hotel, ci deschis. Aerul în sine este un personaj, te face să tragi aer pe nas âncercând să simţi vântul dimineţii din imagine. Cadrul larg, vântul implică aer. Senzanţional redat. Atitudinea ei din tot filmul. De la încheiat cămaşa lui, ţinut receptorul, privirile (mai ales privirea aia de la făcut şireturile), induc ideea de o Ea... anume. Mă rog, mi-ar luat 3 pagini A4 s-o descriu, plus 1-2 poezii. Iar finalul filmului nu e banal deloc. Deci include şi bărbaţi cuplaţi, la faza cu reaprinderea flăcării.

Omul ce face imaginea este Jude Law. Un Jude Law neras (un punct pozitiv pt mine). La fel de neras ca Clive Owen, de la Bvlgari Man, ba chiar cu aceeaşi atitudine. Exact aceeaşi atitudine. Bună alegere, Dior! Sigur pe el, ferm, incisiv dar la bine crescut, serios dar nu sobru, matur dar nu cuminte.

Parfumul marchează fără doar şi poate 4/5 pe scala basenotes. Ca să primească 5/5 mai are nevoie de ceva. Cu siguranţă o să-l mai bag la o probă, eventual în comparaţie cu ceva de rating 5/5. E logeviv de 4/5.

Boss Orange îl are pe Orlando Bloom, ceea ce înseamnă că targetul este clar maxim 30 de ani, eventual 35 dar un tip mai pus pe şotii. Bvlgari Man îl are ca imagine le Clive Owen, ceea ce se plasează mai sus pe scala maturităţii şi a seriozităţii. Dior Homme vine exact la mijloc cu Jude Law. Ca vârstă, se plasează între 25-45, reuşind să acopere o plajă largă. Nu e atât de Orlando Bloom cât să scadă sub 25 şi nu e atât de Clive Owen cât să treacă de 45. Casa Dior mai are în portofoliu Sauvage, Cu aceeaşi imagine din anii '60: un Alain Delon tânăr. Purtat prin timp dar neschimbat în imagine, reuşeşte să marcheze de la 30 până la 70. Unul de sub 30 s-a dat complet d-an pulea cu Sauvage, doar că i-a plăcut numele şi crede că pare interesant. Nu, ar mirosi ca tata.

Atitudinea aromei e potrivită, mă face să mă simt în target. Este wood all the way. Chestia tricky de la Burberry London aici e aplicată în ful, numai că nu e aşa vioaie deoarece parfumierul a abordat numai arome lemnoase sau ce induc lemnul. La London era vorba de woody-spicy, aici e doar wood. Combinaţia e simplă, potrivit producătorului are aşa:
- note de sus: levănţică (aparent floral, dar greu ce se termină wood)
- note de mijloc: iris (rar la bărbaţi, ales pentru că se termină wood)
- note de jos: vetiver (prea puţin spicy, ceva mai exotic, se termină wood)

În notele de jos mai este ceva, pentru că vetiverul induce spre fresh/lemon, iar aici nu e cazul. Sigur mai este măcar un potenţiator. Fragrantica dă o listă mai mare de arome. Sus mai intră bergamotă (irelevant), la mijloc intră amber, cacao, cardamom (înrudit cu ghimbir, deci spre spicy dar potenţat), şi jos mai intră patchoulli şi piele. Şi e dat ca "woody floral musk". O combinaţie destul de aparte. Poate fi deranjant pentru cine nu preferă nu parfum dulce.

Parfumier: Olivier Polge
site producător: http://www.dior.com/beauty/int/en/fragrance/menfragrance/dior_homme/diorhommesbl/y0469201/py0469201.html

Burberry London

Trec cu o clasă mai sus la Burberry London. Da, acelaşi Burberry care a putut să scoată o dezamăgire de Brit, vândut la reducere, cu un obiect (prosop sau borsetă tip male cosmetic-kit) gratuit. Pe lângă ruşinea păţită cu Brit, London e chiar bine plasat. Mai british, mai intens, mai logeviv, sticla mai atractivă.

Din nefericire, reclama vrea să se adreseze unei game largi de consumatori şi nu reuşeşte să se targeteze pe ceva anume. Ok, îi omite pe cei trişti... dar cam atât. Priveşte de reclama de 5 ori, fără să-i vezi finalul în care îţi aruncă în faţă produsul, poate să fie la pastă de dinţi, săpun, companie aeriană, fond de pensii, absorbante. Nu mă simt în target din reclamă. Prost făcută şi inspiră mai mult french style decât british.



Noroc că nu trebuie să port şi reclama, doar mă poziţionează undeva... neclar... naufragiat în marketing fără hartă.

Produsul canibalizează Brit, pentru că îl exclude de la raft pe toată linia. Sticlă cu un design mai incisiv, cu mostră din spiritul Burberry. Rămâne obsesia mea cu privire la o Ea care poartă geantă Burberry şi nu Prada. Pare ca acesta să fie mesajul subliminal când pui mâna pe sticlă, înfăşurată în Burberry style fabric. Adică atingere textilă, bucatîă tăiată din ceva, pe româneşte. Faţă de imprimeul de pe Brit...

Lăsăm sticla, că ea rămâne acasă, cu parfumul plecăm în oraş. Mai finisat, se simte de la prima degustare. Brit e făcut în 2004 şi London în 2006. Brit pare o schiţă stângace prea devreme lansată pe piaţă. London pare complet şlefuit. Menţiune: acelşai parfumier.

E uşor mai dulce, mai plăcut. Wood e mai pregnant, spicy e mai matur, iar legătura dintre ele e mai strânsă. Spicy a fost urcat mai sus, în notele de vârf fiind scorţişoară şi piper negru. La fix, cât să se ducă fără să fie deranjante şi având grijă să fie suficient de puternice cât să rămână o undă din ele în notele medii (interesantă abordare). Astfel se explică prezenţa levănţicii în notele de sus, unde în mod normal nu are ce căuta, fiind un miros mai greu. Urme... hmmm, lasă urme în timp. Asta mi se pare interesant ca abordare, ca tehnică.

Sunt greu de păcălit marketingul notelor de sus, aşa că le evit cu privire şi încep să mă uit direct la cele medii. Aici găsesc ceva aiurea de insipid. Vin de Porto (?), floare de mimoză (e aiurea în parfum bărbătesc) şi piele (wtf?). Mix făcut tocmai ca să nu fie profund şi să se simtă urmele celor de vârf, prea puternic construite. Da, e o tehnică interesantă, dar ce efect are?

Efectul se simet în prima jumătate de oră, atunci când s-ar simţi doar cele medii. Eventual, în full. Dar nu. Efectul dorit de parfumier aici este adulmecarea în sine, fără rezultatul scontat. Aaaa, acum se explică prezenţa unei flori de mimoză, profund feminine ca atitudine şi persistenţă. Adică: notele medii nu sunt complete. Ele sunt eclipsate de urmele lăsate (aparent defect de proces tehnologic) de notele de vârf. Astfel încât, publicul-ţintă vine să adulmece subiectul şi fără finalitate, fieacre inspiraţie obligând la următoarea, deoarece nasul se apropie de ceva complet care nu e acolo. Tricky...

Deci efectul e rapid. Pentru cei single e recomandat a se da în maşină, înainte de a intra în local, pentru cei cuplaţi e menit mai mult să închidă gura Ei, care o să stea cu nasul priponit în gâtul Lui cam jumătate de oră. După ce ei doi ajung la destinaţie, deja a trecut momentul în care Ea îi spune Lui că şi-a luat ceva aiurea, că are gulerul aiurea, că nu se asortează cu nu-ştiu-ce sau cu ea. Expresia "poţi să taci 30 de minute" ia formă olfactivă. În caz de single care se dă acasă, efectul s-a dus în maşină sau pe florăreasă. Temporizarea e totul.

La notele de bază, melanjul (având în vedere abordarea french-style a reclamei, e vorba de melanj şi nu de mix) e ţinut de aroma de tutun. Subţire şi insesizabil este ca un Merlot, menit să dea rotunjime unui alt vin, el în sine fiind slab. Aroma misterioasă de fundal este opoponax, găsit în Chanel pour Monsieur şi diferite abordări exotico-misterioase ale unor parfumuri feminine.

Din păcate nu ţine prea mult, rămânând vag dar plăcut. Overall pe scala basenotes îl notez cu 3/5 la overall; tehnica notelor medii l-ar împinge la 4/5, dar dulcegăria uşor peste limită îl reduce. În plus, efectul de creare de dependenţă olfactivă nu ţine mult. Diametral opus la tehnică cu Givenchy pour homme Blue label, care are un final apoteotic, după ce face urât în deschidere şi abia trage pe parcurs. Fiind tricky pe schema inversă cu cel menţionat, merge noaptea , deoarece nu lasă mirosuri grele profunde. Varianta black e inclusă în skepsisul lui, dar pe invers ca la Givenchy pour homme blue label.

Dacă mă mai uit la 4/5, se poate bate la atitudine cu Givenchy Play, dar pierde de la mijlocul meciului încolo. Iar Play e rezistent.

Că tot veni vorba de longevitate, marchează 3/5 pe scala basenotes. Mai bine decât Brit, dar să nu îmi stric starea menţionându-l aici.

Interesant, tricky, british style (chiar dacă reclama e vagă) înţepat dar la locul lui, fără accese de rebeliuni aiurea ca Brit. Complet nerecomandat sub 25 de ani, deoarece nu interacţionează bine cu o atitudine incisiv-imatură şi nu e deloc cuminte în faza doi. Segmentul 25-30 de ani intră într-o zonă gri, se poate dar să fie utilizat preferabil ca ceva secundar.

Ideal pentru segmentul 30-40, care nu folosesc atitudinea aiurea. Combinaţia de British style şi tricky rezultă exact un gentleman în sensul de "tot un lup, dar cu răbdare", după definiţia maestrului Giacomo Casanova. Pentru cineva incisiv în faza 1 nu e recomandat, deoarece lui i se adresează 212 Men by Carolina Herrera, fiind mai party orientated. Pentru cineva incisiv doar în faza 2, e bun Chanel Pour Monsieur. Pentru cineva tricky all the way dar gentleman, merge Givenchy Play (cu menţiunea ca acesta rezistă). Pentru tricky şi atât, merge Gucci Guilty sau Boss Orange Man.

Brit de la Burberry

Brit de la Burberry. Preţ atrăgător, design interesant la sticlă (stil Burberry , I just love it! xoxoxo), atitudine direct de pe ambalaj. Dacă nu vrei o piţipoancă de mall/Bamboo ce a auzit de Prada şi ştie că classy&smart&sexy bag înseamnă Burberry bag, atunci da. British style la sticlă. Visul frumos se încheie după infuzie.



Reclama double-gender nu mă face să am frustrări de masculinist în perioada feminismului extrem, ci dimpotrivă. Din jumătatea masculină a reclamei (posterele sunt cam la fel) mă proiectează direct lângă o Ea care e femeia Burberry. Classy, smart, sexy. Şi care n-are atitudinea superioară, arogantă, plină de buze ţuguiate pe o gură întredeschisă cât să i se vadă dinţii ("fii fă senzuală", i-a zis fotograful libidinos) privind lasciv într-o direcţie aiurea, care mă evită. Şi mai şi zâmbeşte uman spre final!

Reclama mă face să mă simt în target. Introducerea de marketing e promiţătoare, dar nu mă pot hrăni doar cu awareness, am nevoie de cash, cum zicea un şef.

De aici încolo, graficul începe să scadă.

Marchează 2/5 pe scala basenotes la overall şi longevitate. Wood and spicy mie îmi sună excelent, dar pe note mai intense, mai black. Brit are un picior lipsă, fiind fără pereche black. Măcar Cavalli Man are pereche intensă, măcar să compenseze prin partea black (cu condiţia să nu fie doar denumire de marketing, cum este cazul Chanel ce are multiple variante la Egoiste, atât platinum, intense... fiind de fapt parfumuri diferite).

Începe înecăcios, continuă timid şi se stinge invizibil. E bun pentru frustraţi împleticiţi care intră pe uşă într-o încăpere şi ies înainte ca restul din cameră să întoarcă măcar capul spre uşă. Cam atât rămâne şi... s-a dus. Pare vioi, dar fără să iasă în evidenţă cu ceva. Ca apa minerală pe lângă apa plată, ca un vin alb demisec pe lângă un roşu dulce. E doar vioi şi atât.

Daily, casual, a se evita complet seara. Spicy e doar o vagă undă. Wood se simte dacă iei prin eliminare restul de clase de arome. Mare noroc că nu e lemon, că altfel mă frecam cu peria de sârmă să-l scot. Cam asta e singura calitate notabilă.

Ca vârstă, sub 25 all the way. Pentru sub 20 de ani merge şi seara, că la vârsta aia seara oricum se termină cam pe zi. Pentru 25-30 de ani merge doar de completare, numai de zi, cât să nu zică cineva că nu te-ai dat cu nimic. Lipsit de personalitate, atitudinea este doar din marketing, atitudine vagă la miros. E ca o enervantă femeie nehotărâtă cre te ţine totuşi în şah, fie de rezervă, fie să se simtă că mai are valoare pe piaţă. E indecis, fără să fie versatil.

Făcut knock-out de Chanel pour Monsieur la atitudine, chiar dacă te trage spre un french-american style. Burberry Brit rămâne ca Marea Britanie la finele secolului 19, doar renumele şi steagul în faţa unei economii germane care i-a luat vivace faţa. Să fie ceva British style la repezeală, că tot se închidea magazinul în 5 minute. Sorry Burberry pentru Brit, noroc cu Burberry London.

Designerul sticlei: Fabien Baron. Autor al altor succese de design precum 212 (Carolina Herrera), L'eau d'Issey (feminin), Calvin Klein...

Parfumier: Antoine Maisondieu, cu puţine reuşite la activ (Armani Code Black şi Burberry London, restul chestii anonime, case mici).

Cavalli Man de Roberto Cavalli

Nu ţine prea mult, deşi ar merge evening persistenţă îl recomandă zi/casual. Parfumier: Alberto Morillas, preferatul meu. Numai că de data asta Alberto mă deăamăgeşte. Se recomandă ca wood, dar prea infim. Pentru personalităţi ezitante, timide şi introvertite. Bărbaţi care se aşteaptă să fie descoperiţi şi o fac pe misterioşii.

Nu mi se potriveşte ca atitudine. Reclama mă face să nu mă simt în target. În afară de designul sticlei nu are mai nimic din spiritul Cavalli.

Pe scala basenotes marchează 3/5 overall doar pentru că pare mai bun decât cele de 2/5 şi 3/5 longevitate, deşi mai de acurateţe ar fi 2.5/5 pentru că finalul este prea infim, prea discret , se stinge lent şi ruşinos. Deschiderea e înecăcioasă.

Ca vârstă, recomandat 15-20 de ani dacă sunt cuminţi în public şi vor să dea impresia că e mai mutl de capul lor în privat, 20-30 de ani pentru personalităţi neconturate, 30-40 de ani doar ziua. 20-35 e indicat dacă te prezintă părinţilor; taică-su nu o să simtă, maică-sa o să te ia de băiat foarte serios.



Ca orice designer vestimentar, pe site-ul oficial nu are nicio prezentare.
http://www.robertocavalli.com/en/home.do#/PROFUMIuomo

Se vrea sofisticat şi sfârşeşte jalnic, făcut knock-out de Bvlgari Man din două lovituri. Se vrea wood, dar este un mix neinspirat (aş tice prost făcut, dar este totuşi creaţia lui Alberto Morillas) de esenţe în concentraţii mici. Este bun tratat ca apă de Cologne.

La atitudine Givenchy Play îl execută rapid de la primul zâmbet. Diametral opus cu Boss Orange. Rămâne să se bată surd cu Pi, Pi Neo, Givenchy pour homme. E sub linia mea roşie. Nu e totuşi o tragedie la sticlă ca Bvlgari Blv...

Exterminarea de oameni în Periprava anilor '50 şi exterminarea de cai în Letea anului 2011 au fost pe acelaşi loc

Prin Decretul 6/14.01.1950, regimul comunist înfiinţează lagărele de muncă, după modelul sovietic de exterminare. Denumirea fiind prea ameninţătoare, este schimbată prin HCM 1554/25.08.1952 în "colonii de muncă". HCM 337/11.03.1954 desfiinţează oficial aceste locaţii, deşi munca silnică a deţinuţilor politici rămâne normată în cadrul secţiilor penitenciarelor. Decretul 89/17.02.1958 le reînfiinţează oficial, sub denumirea de "locuri de muncă obligatorie". În perioada 1962-1964, o serie de deţinuţi politici sunt eliberaţi, iar regimul din închisori şi lagăre este îmbunătăţit. Legea 25/27.12.1967 "privind amnistierea unor infracţiuni, graţierea şi reducerea unor pedepse" desfiinţează lagărele de muncă forţată şi îi eliberează pe toţi deţinuţii politici.



Sub acoperirea acestor legi, în România comunistă au funcţionat lagărele de muncă, în care "duşmanii poporului" - în fapt opozanţii regimului comunist - erau condamnaţi să muncească, în speranţa că vor muri. Lagărele din Delta Dunării au existat din toamna anului 1953 (după închiderea celor de pe traseul Canalului Dunăre-Marea Neagră, ca urmare a sistării lucrărilor). Cel mai groaznic lagăr a fost cel din Periprava (desfiinţat la 6 mai 1964), aflat pe actualul teritoriu al comunei CA Rosetti, jud. Tulcea.



Lagărul Periprava avea codul "Formaţiunea 0830 Periprava" şi era compus din două secţii: Centru (chiar la Periprava), Grind (în zona satului Letea). Comandantul lagărului avea în subordine şi două lagăre mai mici, aflate în satele CA Rosetti şi Sfiştofca. Deţinuţii locuiau pe bacuri, închisori plutitoare, în condiţii mizere, fără igienă, cu mâncare stricată şi norme de muncă imposibil de atins, la care se adaugă un regim opresiv din partea gardienilor. Mulţi au murit, scheletele lor se află în acolo, în morminte făcute rapid, fără cruce, în nisipurile Deltei.



În anul 2011, în România capitalistă şi democratică, în acele locuri există comuna CA Rosetti, compusă din satele CA Rosetti, Periprava, Letea, Sfiştofca şi Cardon. În afară de ultimul sat, celelalte au nume cu sonoritate groaznică, ce aduce aminte de exterminarea prin muncă practicată de regimul comunist al anilor '50-'60. Primarul PSD al comunei, Antonel Pocora, promite în campania electorală din 2008, că va scăpa sătenii de stricăciunile făcute de caii sălbatici, care "distrug pădurea şi păşunile". În 2009 şi 2010, sporadic, sunt găsiţi cai morţi ici colo. Aparent, din cauze naturale. Suspect este că mor mai mulţi decât sporul natural al cailor din acea zonă.



În aprilie/mai 2011, primarul decide în numele sătenilor - care, spune el, sunt supăraţi pe caii sălbatici - prinderea cailor, concentrarea lor în spaţii restrânse şi vinderea pentru 100 lei bucata la diverse abatoare. Legal, caii aparţin locuitorilor comunei, actul primarului este legal, locuitorii nu se opun. Totul este legal. O lege făcută de oameni, menită să omoare animale libere. Nu este vorba despre animale domestice, crescute pentru hrană. Animale sălbatice. Singurii cai sălbatici din Europa.



Cu ce se difereţiază primarul ales democratic de comandanţii de lagăr din anii 50? Tot cu gândul la exterminare, la productivitate cu orice preţ. Acum, oamenii autorităţilor nu pot umbla în pachetele primite de deţinuţi de acasă pentru a-şi însuşi peste jumătate din conţinut. Acum, oamenii autorităţilor se uită cu jind la cât folos material ar putea scoate din animele sălbatice care zburdă libere într-o zonă recunoscută la rezervaţie naturală. Nu încerc să fiu blând, cu creaturi mai animalice decât animalele sălbatice pe care vor să le măcelărească, cu un primar mai animalic decât comandantul de lagăr de acum 50 de ani nu merită efortul. Poate ar realiza căcatul pe care-l face dacă familia lui ar fi vândută pe 100 lei bucata pentru abatoare din Congo, să facă nişte canibali salam din ei.



Mintea îngustă şi aşa strâmtorată de un creier minuscul în care stă înghesuită o conştiinţă de insectă filoxeră nu poate înţelege nimic. Degeaba îi explici noţiuni despre mediu, rezervaţie, sălbăticie, oprirea agresiunii antropice asupra naturii. Nu înţelege. Luăm caii, îi vindem, să facă ăia salam dân iei, luăm banu'; la mine în comună fac ce vrea muşchiu' meu. Explică-i cretinului cu creier de comisar de Gardă Financiară şi buzunar de vameş că se pot scoate bani din încasarea de pe biletele pentru acces într-o rezervaţie de cai sălbatici, singura din Europa, pentru cei ce vor doar să-i observe sau să alerge cu ei. Bani la bugetul primăriei pot intra din taxele plătite de un complex turistic construit în arhitectura plină de stuf a zonei, în care să se cazeze cei ce vor să vadă minunea alergând prin grindurile nisipoase şi pâlcurile de păduri aparent plutitoare. Locuitorii vor avea bani din salariile ca angajaţi ai complexului, banii se vor roti în economia locului formată din magazine. Vorbeşte-i de scufundări, trasee prin Deltă, pescuit sportiv, sau doar de zăpăucii veniţi la plaja sălbatică. Nu înţelege. El vede calul şi-n mintea lui, ca în desenele animate cu naufragiaţii pe insulă care vedeau fripturi în loc de oameni, el vede o bancnotă albastră de 100 lei în loc de un mustang.



Moartea comandată de autorităţi a rămas la Periprava. Cât de blestemat poate fi acel loc?